Game Over

Ianuarie fu o luna foarte prolifica – daca ati citit raportul pe anul 2010, am avut 7 posturi tot anul. Luna asta am avut tot 7 posturi, fiecare in categoria povestioare. Nu credeam ca pot face asta, insa uite ca am avut ceva idei.

Asa ca in aceasta nota, blogul asta de cacat ia o pauza prelungita.

I’ll keep on writting, you just won’t read it.

Thnks,

Dan

Anunțuri

Calire [GUEST POST]

Nu stiu cum o sa iasa asta. Nu vreau sa povestesc nimic. Ma exprim in cuvinte simple si putine, in care cred. In capul meu rasuna numai versuri, versuri triste, versuri optimiste, versuri care pur si simplu suna bine, si depresiv, pe care ni le repetam in cap pana credem ca asa e viata. Si poate asa e. As putea sa scriu franturi de versuri  pana cand cineva o sa ma intrebe , si atunci o sa incep sa vorbesc si nu o sa ma mai opresc.

“Have you come here for forgiveness?”

Frica de o calatorie cu metroul. De o iesire in club. De o plimbare. Mereu acolo, si e a mea. E frica mea de mine.  Teama de momentul in care tot ce a fost, tot ce va fi, si tot ce nu ar putea fi niciodata, o sa fie acelasi lucru. O durere fizica, mai palpabila decat orice, gust de tigari, aceleasi versuri nenorocite . Si multe lucruri nespuse. Vrei sa mai auzi ceva, vrei sa mai spui ceva? Eticheta e pusa, bagajele au fost facute si desfacute intr-un loc nou, primitor, care ascunde si vindeca tot. SI totusi eu,  mereu eu..obsedata de fantome, de numarat  umbre, de aliniat regrete. „Until we bleed”.

Si totusi, stiu mai bine de atat. Am mai facut asta. Si am facut-o in moduri care acum ma impiedica sa o mai fac vreodata, pana cand nu am mai simtit nimic. Gol in mine, gol in toate lucrurile care nu mai sunt nimic, gol in orice ai simtit vreodata. E constiinta mea sau a ta? Fantomele nu exista, umbrele nu exista,  sunt doar eu cu toate sentimentele din lume, amestecate, murdare, pana nu imi mai dau seama daca sunt, pentru cine sunt, daca le vreau.

Glontul care a trecut prin mine si a ajuns in tine. Esti modelul meu in viata.

Furie. Adunata, ignorata, care uneori imi trebuie.  Totul amestecat, si neclar,  si transformat incat nici eu nu mai dau seama ce e, daca mai e ceva aici. Transpus intr-o lume pe care o vreau a mea si pe care nu credeam ca o merit. Sperante de adolescente naïve, si de artisti cretini, de toti imbecilii pe care lumea i-a refuzat dar noi i-am primit si i-am iubit. Am crezut ca sunt ai nostri si ca despre asta e viata. I-am aruncat, i-am ascuns, totul ca sa ne fie noua bine, sa iubim un rahat care sa fie al nostru.  Am desenat  si am modelat pana eram convinsi ca totul e real si ca nu se poate altfel. Pentru ca poti sa crezi ce vrei tu sa crezi, si poti sa fii ce vrei tu sa fii. Pana cand totul se distruge din furie, pana darami cu pumnii si stergi si refaci tot ca sa iti fie bine. Esti bine ?

Inca imi mai imaginez ca viata mea o sa fie intr-un fel. O sa aiba culori, si zambete, si caldura. Toate motivele pentru care as putea fi vreodata nemultumita o sa dispara – frustrari, regrete, neputinte. Si o sa fiu eu, doar eu, si multa lumina. Asta imi tot imaginez de parca o transformare miraculoasa ar putea avea loc intr-o zi. Dar lumina e in mine, si Dumnezeu e in mine.  Da, asta e una dintre chestiile pe care mi le repet, si incep sa o si cred.

Tot cu furie redesenez tot. Furie care sa justifice orice, pentru ca e mai usor asa. Priviri acuzatoare, si pumni amenintatori, si intrebari  e bine/ e rau, toate dispar .. Si vezi ca viata e de fapt mult mai usoara.  Asa cum ar trebui sa fie, pentru ca lucurile nu sunt altfel decat simple.

Peste toate astea, eu cred in mine. Cred ca pot sa cant, cred ca pot sa scriu, cred ca pot sa am o viata frumoasa, si cred ca ce inseamna frumusetea se poate schimba de la o zi la alta insemnand in continuare frumusete.  Cred ca oamenii sunt buni si ca viata o sa iti arate intotdeauna oamenii care vor fi buni cu tine.

Previzibil, stiu..  “The long day is over. ”

 

Leap of Fate

A leap of faith, in its most commonly used meaning, is the act of believing in or accepting something intangible or unprovable, or without empirical evidence.

Cumva mi s-a inoculat in cap ca totul o sa fie bine, de la sine, de parca universal conspira sa repare tot ce-a busit, si ma voi regasi candva sub o cununa de lumina, cu ingeri dolofani tinandu-ma gingas de dupa umeri, in timp ce zburam printre petale de ciresi, cu zambete mari si tampe, intr-o fericire gretoasa. Doi ochi mari si verzi, de data asta ai mei, curiosi, larg deschisi spre imaginea din oglinda, cu clipiri schizofrenice, asteptand o metamorfoza, cornite sau aure sa apara – orice ca sa primesc o confirmare (in mine) ca pasii pe care i-am facut pana acum nu au fost in zadar, ca am facut alegeri bune sau rele, ca nu e totul o indiferenta crunta, un „It’s ok” plictisit si niste ochi aruncati deloc discret peste cap.

Ah… pasii… Am doua picioare si le privesc cum pasesc incet, unul in fata altuia pe drumul lor. Si e asa de usor sa-ti spui ca totul se misca la comanda ta, sunt picioarele tale ce se misca spre destinatia ta. Pana cand pasii aia te aduc pe-o margine, si tot ce vezi e de fapt sub tine, un abis inexpresiv in fata caruia nu mai poti decat inainta. Un pas, inca un pas, deja esti antrenat in miscarea asta si e mult prea usor sa te pierzi in ea, sa o continui inertial. Inca un pas, mic de tot, pana cand tot solul tare pe care ai calcat pana acum dispare, pasii tai par a-si fi gasit locul, calca usor pe nimic dar calca in continuare, fascinati de lipsa de rezistenta si pierduti in miscarea lor.

Kratos: [opening lines] The Gods of Olympus have abandoned me, now there is no hope!

Narrator: And Kratos cast himself from the highest mountain in all of Greece. After ten years of suffering, ten years of endless nightmares, it would finally come to an end, death, would be his escape from madness. But it had not always been this way, Kratos had once been a champion of the Gods…

Abisul – il stiti? E caderea neoprita ce urmeaza imediat pasilor grei ce s-au saturat sa marsuiasca fara cauza. Cand fiecare pas devine o plimbare prin desert, dupa miile de injectii cu plumb pe care fiecare cunoscut ti le face in talpi – abisul devine cea mai dulce imbratisare. Un pas pana ajungi pe marginea prapastiei si in secunda urmatoare contemplezi tot drumul pe care l-ai parcurs pana aici si tot drumul pe care ai putea sa-l parcurgi de aici incolo: ai putea sa intorci, sa calci pe fiecare urma pe care ai lasat-o pana acum, dar deja in mintea ta se deruleaza tot filmul drumului pana aici, cu aceeasi actori plictisitori, cu aceeasi drama ieftina ce umple sali de cinematograf; sau ai putea, la fel de bine, mai face inca un pas – esti obosit, satul, plictisit si totul ar putea deveni atat de usor. Asa ca alege, acum: eterna drama sau saltul in necunoscut, in abisul negru ce zace la picioarele tale. Un pas…

Caderea are ceva savuros in fiecare moment al ei. Un pas si apoi scufundarea in abis, mereu cu capul inainte, mereu alunecand prin negurile sale, curios in fiecare moment ce noi surprize o sa ai. E intuneric, singuratate si nimic. Insa tii minte doar doua lucruri: cazi pentru ca tu ai sarit si orice cadere isi are un stop. Asa ca te poti amagi ca ai avut o motivatie si ca toate astea au un final, in timp ce corpul tau se obisnuieste cu caderea ce devine la fel de comuna ca mersul.

Sar des, mereu plin de speranta. Sarituri acrobatice, voit sau nu riscante, constiente sau nu, dar salturi orisicum. De ce o mai fac atunci? Probabil cel mai facil raspuns ar fie egoismul – sar pentru mine, un dependent de adrenalina si imponderabilitate. La fel de facil ar fi inconstienta – ma arunc fara sa stiu ca ma arunc, ca si cum as face ceva banal si normal, un gest simplu peste care voi dramatiza mult mai tarziu. Fals ar fi sa spun ca-mi pasa – ca tot ce fac are un sens pentru cineva, ca salturile mele salveaza vieti, ca oamenii se vor opri din mers si poate vor alerga.

Occam’s razor – the simplest explanation is more likely the correct one.

Asa ca – de ce o facem? De ce ne aruncam orbi cu capul inainte, de ce ne pierdem in marsuri eterne si ne amagim ca orice cadere se opreste candva la sol?

Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers. Choose good health, low cholesterol and dental insurance. Choose fixed- interest mortgage repayments. Choose a starter home. Choose your friends. Choose leisure wear and matching luggage. Choose a three piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who you are on a Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mind-numbing sprit- crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pishing you last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked-up brats you have spawned to replace yourself. Choose your future. Choose life… But why would I want to do a thing like that?

But fucking choose something. Pentru ca a nu face nici o alegere, inseamna a alege ceva. Lume se opreste din mars, trage aer adanc din piept, insuficient aer pentru ce o sa urmeze, insuficient timp pentru meditatie – totul e acum. Zambete, lacrimi, crize, drame, caderi lipsite de sens. Si cand muzica tace ai nevoie de ingerasii aia grasuni, oricat de aiuriti si demonici ar fi, sa-ti stranga mana, sa te priveasca in ochi si sa te lase pentru o clipa sa te vezi oglindit in ochii lor, pentru ca ar putea fi unul dintre putinele locuri in care sa te mai vezi asa cum ai spera tu sa te vezi. Choose confirmations.

Aripi imense, cu pene albe sclipitoare. Daca te afunzi suficient de mult in cadere realizezi ca de fapt, tot timpul asta, lumea a fost cu susul in jos. Iar tu ai ales sa zbori atat de sus incat abia mai recunosti locul de unde ai plecat. De fapt asta e cel mai ingrozitor moment – lumea ti se sfarama, pentru in timp ce pamantul are forma si consistenta (deci si capat), cerul e infinit. Asa ca poate nu o sa se mai intample nimic niciodata, si-o sa plutesti la nesfarsit tot mai sus, pana o sa fii departe de tot si toate si nu va mai fi nevoie sa-ti bati capul cu nimic, nici o alegere, nici un happy-end – nimic. „It’s okay”.

Maini moi, ochi mari si zambete de ingeri. Zboara cu mine mereu, blanzi si dragalasi. E doar un salt – n-ai nevoie de credinta sau vreo mana invizibila a destinului. Muzica n-o sa moara niciodata. Eu am nevoie doar de zambete…

I chose not to choose life: I chose something else. And the reasons? There are no reasons. Who need reasons when you’ve got…

Citate din:

  • wikipedia.org
  • God of War
  • Trainspotting

Daemoni

Demoni, demoni, demoni… Ce m-as face fara voi? Ma mai lupt cu unul, mai scriu cate o chestie cat de cat interesanta, insa intotdeauna una raman mai multi si mai multi. Mici, negri, cu aripile lor intinse, muscand cate o bucata din pielea ta, lasand cicatricile la vedere. Si daca nu reusesti sa te lupti cu ei, sau sa le rezisti cat de cat, te trezesti gol in fata tuturor, un musuroi de carne, macinat dincolo de orice limite posibile, gol si in acelasi timp speriat si inchis in tine, ascultandu-ti doar inima, ultima reduta in fata unei efemere suprevieturi. De fapt prima reduta cazuta, puroiul care-ti infesteaza viata, somnul, visele, prietenii, identitatea.

Demoni negri, cu aripi negre, larg intinse, ce zboara asupra ta, mereu intunecand cerul pana nu mai stii cum arata soarele, pana totul devine negru, depresiv si fara de speranta. Si toti sunt ingeri cazuti, vise spulberate sub cizme grele acoperite de noroi, sau sub ghete fine din catifea, sau sub saruturi si imbratisari. Mici, mari, siroposi, bataiosi, nesimtiti, o sa tipe la tine, o sa te imbratiseze, o sa te pupe focus in timp ce isi taie fasii mici din pielea ta, o sa ti-o suga pana la orgasmul ala ce te anesteziaza. Si-apoi o sa te ia in brate, o sa-ti spun ca totul e bine, o sa te repuna pe picioare, o sa-ti intremeze eul, totul doar ca sa fii gata pentru urmatorul viol sufletesc.

Primul demon pe care l-am cunoscut mirosea a zeci de parfumuri amestecate, de parca niste sticlute ce stateau linistite intr-un dulap s-ar fi rasturnat, spart si si-ar fi amestecat tot continutul intr-o aroma de sex. Asa ca maini stranse pe fundul ei, guri incatusate, sani presandu-ti pieptul in care inima bate tare, si mai tare, tot mai tare. Un demon al sperantei, desi singur venea cu un panou mare ce-mi cera sa abandonez orice speranta. Saten inchis, desi roscata candva, plinuta numai bine, incat totul sa se observe in sanii mari, desi lasati cand erau eliberati din sutien, si gemete in noapte. Ah, si tigari, tigari si iar tigari. Primul demon adevarat, care a reusit sa ma minta ca demonii chiar sunt forta creatoare din spate a orice, ca nu pot sa renunt la el pentru ca altfel n-as mai fi in stare sa scriu nimic niciodata. Demon cu care m-am luptat, l-am invins, dar ma indoiesc ca voi reusi sa-l omor vreodata.

In noptile in care ma trezeam singur, am inceput sa aud voci. Molcome, prietenesti, usor aromate, umpleau golul lasat de gemete cu motivatii si desertaciuni. N-am scris nimic un an si am devenit cineva in cautare de ceva. Si-apoi am inceput sa aud voci, sa am un soi de nesomn de veghe, gata sa interpretez orice scartaitura din casa. Un nebun romantic, pierdut in niste brate invizibile. Si chiar imi sopteau, iau eu chiar le auzeam, si le ascultam, pluteam prin viata si ma aruncam asupra tastaturii scriind ceva si apoi abandonandu-le. Stiti care e problema cu vocile? O sa te abandoneze mereu, in momentele in care ai cea mai mare nevoie de ele. Si-o sa revina prin mesaje si mailuri acoperite de lacrimi, o sa aiba nevoie de tine, iar tu, ca orice nebun dedicat, o sa fii acolo, o sa iti smulgi voluntar bucati din tine doar ca sa-ti justifici insomniile, ca apoi sa-ti arati cearcanele si juliturile si sa devii victima perfecta a nebuniei tale.

Si demonul prieteniei, mereu acolo…

Din cand in cand, demonii astia pur si simplu te lasa in pace. Poate din simplul motiv ca tot frecusul asta te roade asa de tare incat devii atat de neinteresant chiar si pentru ei. Asa ca pleca, se ascund intr-un colt al mintii tale, la fel de flamanzi ca intotdeauna doar ca, momentan, cuminti si in asteptarea invierii tale.

Am avut o saptamana de insomnii – vocile ma parasisera, nasul imi era etern infundat. M-am trezit intr-un final si am inceput sa-mi numar fiecare rid, fiecare punga de sub ochi. Ma uitam in oglinda frapat de propria-mi decadere, pana cand oglinda mi-a zambit. Mi-a zambit cu ochi mari ce ascundeau proprii demoni, cu dinti albi si buze carnoase; cu un decolteau timid si un fund imbatator. Reflectia mea explodata intr-un zambet cald. Mi-a zambit si a coborat incet, m-a luat de mana si m-a dus departe. De data asta chiar am zburat, nu doar am levitat fantomatic asupra unui oras adormit. Chiar am zburat, mereu de mana, ea strangandu-ma mereu mai tare, de parca chiar as fi insemnat ceva, de parca chiar ar fi fost nevoie de mine. Am zburat impreuna, am vazut rasaritul in fiecare coltisor al lumii; ne-am sarutat, ne-am imbratisat si ne-am sarutat din nou. M-a luat in brate, si-a pus capul in pieptul meu si a inceput sa planga; lacrimi calde curgand din ochii aia imensi. Asa ca m-a luat din nou departe, ne-am retras undeva si am facut dragoste. Mirosul ala de carne arzand ce e numai a ta, fiecare strop de transpiratie scurgandu-se doar pe pieptul tau. Si-apoi m-a luat in brate si mi-a soptit.

“Dan, imi pare rau, sunt daemonul tau, de care nu vei reusi sa scapi niciodata.”

Urasc si iubesc zambetele. Le iubesc pentru ca exista. Le urasca pentru ca sunt prea puternice, egoiste si pline de sine, punand stapanire pe tot. O viata pe care ti-o petreci intre oglinzi perfecte, si-n fiecare secunda iti vezi propria reflectie, tu oglindit intr-un zambet ce nu te lasa niciodata sa stai incruntat, sa-ti cocosezi spatele. Un daemon ce continua sa-si intinda aripile, si sa zboare, un pic mai jos decat toi ceilalti si acoperindu-I in stralucriea sa. De parca totul ar fi bine. De fapt, mult mai grav decat atat – te face sa stii ca totul e bine, ca fiecare bucata a puzzle-ului tau a cazut in locul in care trebuie; iar in cazul in care lipseste ceva nu poti decat sa stai linistit sis a le astepti sa vina.

Zambete, zambete, zambete… ce m-as face fara voi?

E senin si soarele rasare intr-un colt uitat. Ne tinem din nou in brate, desi ochii ei sunt mai senin si mai linistiti ca niciodata, in timp ce eu sunt incruntat si tacut. Suntem inconjurati de tot soiul de demoni mici, fiecare reintos din cotlonul lui, unul mai flamand ca celalalt. Dar pentru noi raman doar niste fantome micute, ce nu-si mai pot pune amprenta asupra vietilor noastre. Imi ia capul in maini si ma face sa ma pierd in privirea ei. Ma saruta pe obraji si-ndrazneste sa-mi vorbeasca dupa atata timp.

“De ce nu scrii ceva si despre mine?”

Steampunk

Cautam zilele trecute niste jocuri si am ajuns la o lista cu „Best RPGs of all time”. Conteaza mai putin care si cum era ierarhia, ce conteaza era ca printre ele era si Arcanum. Partea interesanta e ca atunci cand ma gandesc la cele mai bune jocuri pe care le-am jucat vreodata, Arcanum nu-mi vine din prima in cap, desi e oarecum pe aceeasi linie cu Fallout si Baldur’s Gate.

Ca orice RPG bun, Arcanum a aparut in a doua jumatate a anilor ’90. Pe vremea aia (the Golden Age of Gaming) marketingul era mai slabut in ceea ce prive jocurile, si stiai ca vrei (sau nu vrei) sa joci ceva in functie de cine facea jocul, cu ce alt joc mai seamana si tot asa. Ei bine, ca sa parafrazez o sintagma mai recenta, Arcanum era un Fallout steampunk – facut de Troika unde lead designer era Tim Cain (taticul Fallout-ului), mergea in mare cam pe aceleasi princii. Jocul a vandut binisor, a pus Troika in lista de companii care scot jocuri must have, trebuia sa aiba continuare care a murit odata cu studioul.

De ce conteaza Arcanum? Pentru ca e singurul joc care chiar reuseste sa fie steampunk. Exemplele mai cunoscute de steampunk games ar fi Warhammer si Warcraft, insa nici unul din ele nu reuseste sa prinda asa bine atmosfera de aparitie a industriei intr-o lume fantasy, si cam raman la un soi de univers tolkienesc. Arcanum te loveste de la inceput – iti alegi arborele de specializari, magie sau tehnologie. Unele orase sunt pe de-a dreptul inustriale, in timp ce altele sunt cu bastinasi in copaci. Sa stii sa folosesti o pusca inseamna sa fii letal, nu doar un soi de arcas. Si, faza care mi-a ramas in cap – exista un tren care uneste orasele importante, si dca esti mag si vrei sa urci in primul vagon incepe un dwarf/gnom sa tipe la tine daca nu cumva esti nebun si vrei sa arunci totul in are, aducand magia asa aproape de tehnologie.

Si alta problema e ca am senzatia ca Arcanum mi-a intiparit in minte definitia Steampunului. Pentru ca cel mai mare steampunker din literatura cred ca ramane Jules Verne, insa nu e genul de steampunk pe care as vrea eu sa-l citesc.

Ca sa inchei – jocul il gasiti pe gog, iar daca aveti idee de alte jocuri/carti/filme asemanatoare, bagati un comment.

Pacat

Inchid ochii si ma pierd in placerea pe care o poate oferi. O stiu, sau mai bine zis o stiam candva, si ma pierd, si ma regasesc in corpul ei. Prea siropos pana acum, insa doar asta imi trece prin cap: ma pierd nu doar in placere ci si in gandurile mele negre, intr-un gust amar de vinovatie la care nu pot renunta. Si ma regasesc in tot ce poate fi definit doar prin trupul ei, in gemetele ei, la inceput scrute si discrete, iar apoi tot mai zgomotoase, pana trebuie sa-I pun mana la gura, s-o las sa ma muste, niciodata nereusind sa reduc din volumul ei senzual. S-o mai fi ingrasat, o mai fi slabit; nu-mi dau seama de nici o diferenta, imi pare la fel ca atunci, si tot ce conteaza e ca corpul ei coboara incet pe mine, in timp ce ea devine tot mai zgomotoasa.

Insel…

Sunt mai multe chestii in neregula cu asta, dar etica livreasca cere sa le iau in ordine.

Prima e pur personala, un cacat intim si deloc interesant, asa ca puteti sari paragraful asta – insel si devin matricea a tot ceea ce tot ceilalti considera despre mine. Devin un afemeiat, de fapt afemeiatul, acel tipar usor schitabil si mereu obsedat de pizda. Sau, care era cuvantul ala – curvar. Cred ca da. Si asta pur si simplu imi racaie creierii, pentru ca mi-am spus de o mie de ori ca nu mai sunt asta, ca conteaza cu totul si cu totul alceva, ca orice conversatie interminabila e multa mai interesanta decat un futai. O camera plina de oglinzi, precum camera aia din parcurile americane, in care fiecare oglinda te arata altfel. Doar ca, in loc sa privesti amuzat in ele privesti cu privirea aia absolut plina de sperante ca toate oglindirile sunt alea adevarate, oricat de diferite ar fi intre ele: asta sunt eu in relatia cu prietenii, asta sunt eu in relatia cu ai mei, asta sunt eu cand beau, asta sunt eu in relatia cu ea, asta sunt eu cand ma pierd intr-o pasiune carnala si fut oribil tot ce-a fost pana acum. Si-apoi toate celelalte se sparg si ramane doar asta ultima, si te vezi, asa cum esti, un tip dezbracat si excitat, gata sa renunte la tot doar pentru ca in fata lui e o tipa cu sani carnosi si a carei privire si gura promite o noapte de neuitat. Poate m-am mintit un pic pana acum? Si-n timp ce te-ntrebi asta, apare promisiunea aia, oribila si de maxim cacat: e mai mult decat sex.

Si mai urmeaza. Urmeaza o chestie pe care o voi numi post-constiinta. Pentru ca constiinta e mereu alaturi de tine (mine) si-ti spune mereu sa nu faci chestia asta; si, oricat n-ai regreta nimic in viata asta, sunt unele lucruri pe care o sa le regreti. Insa toata chestia asta ar fi fost mult mai usoara daca doar s-ar fi intamplat – ne-am intalnit intamplator, am baut un suc si cumva am ajuns amandoi in acelasi pat tragandu-ne-o. Dar, din nou, partea proasta e ca e ceva in mine care imi spune (sau mai degraba imi adevereste) ca nu e deloc asa. Nu pot sa ma mint ca pur si simplu ne-am intalnit, ne-am zis cel mai nevinovat “Buna, ce mai faci?”, am iesit la un vin rose amical si totul a denaturat intr-o partida de sex (care e mai mult decat doar sex). Pentru ca undeva, in acea ingrengatura de sinapse neuronale pe care incerc sa le inec in endorfina, stiu ca planuiesc chestia asta de ceva timp, stiu ca incerc in acelasi timp sa-mi incurc propriile-mi planuri, si mai stiu ca ma tot mint ca chestia asta e doar closure, in timp ce o voce imi spune ca asta e lucrul de care o sa am mereu nevoie.

Totusi, cumva s-a miscat mult mai repede decat am sperat: ne-am revazut dupa probabil un an in care contactul a fost foarte apropiat de zero; iar anul asta a fost fix anul in care contact era singurul lucru de care chiar aveam nevoie. Asa ca doar m-am amagit cu “Poate maine”, cu lenjerie umeda dimineata si cu secunde in care chiar reuseam s-o vad si sa-mi amintesc toate noptilea alea, toate certurile, toate impacarile si toate cacaturile neinteresante care uneau tot ce-am enumerat déjà. Iar de la acel “Buna” in metrou azi dimineata pana la camasa ei zburand dupa primul pas pe care l-am facut dupa ce am pasit in garsoniera ei, cu usa de la intrare larg deschisa, numai buna pentru toti vecinii in asteptare de porn channel sa se incalzeasca. Si-apoi guri prinse una in jurul alteia, maine pe sani, chiloti dati jos si goana mereu penibila dupa preservative.

Si din aceeasi categorie intra si penibilul intalnirii: ne-am despartit acu vreun an insa ne-am intalnit in acelasi bar, am mers sprea ea pe acelasi drum, am trecut pe langa trotuarul unde a stat si a plans pentru ca scrisesem o povestioara despre ea, povestioara dupa care isi daduse seama ca o cunosc mai bine decat o cunoscuse oricine altcineva vreodata, apoi am trecut prin parculetul unde parcase candva si ne prinsese sor’sa tragandu-ne-o, apoi pe langa gardul ala viu unde am infipt buchetul de trandafiri cand in loc sa incercam sa rezolvam lucrurile intre noi ea a ales sa se futa cu altcineva, iar in final ne-am aseazat in acelasi pat, eu mi-am pus acelasi prezervativ, si ne-am tras-o in aceleasi pozitii in care ne-o trageam de obicei.

Acum sunt eu deasupra, intr-o pozitie tot mai imposibila, sprijinindu-ma in primul rand, apoi cu ambele maine pe fundul ei, strangandu-l de parca ar fi ultima chestie pe care o s-o mai ating vreodata si in acelasi timp facand miscarea aia din genunchi care stiu ca-I place atat de mult. Si ii place sa se sarute in timp ce facem sex, insa chestia asta am aflat-o abia cand mi-a aruncat toate hainele in brate si m-a dat afara – asa ca acum e timp sa-I arat ca din cand in cand pot fi si atent.

Cealalta ea – sincer sa fiu, si dupa toata povestea asta deloc credibil, o iubesc. Insa mi-e frica sa i-o spun, mi-e frica sa ma deschid, si ma las invadat de chestii pe care ezit sa le defines. De fapt ea e ea, si tot ce fac acum e doar o umplutura de décor, e doar o virgula penibila in povestea vietii mele. Alt paragraph pe care ar cam trebui sa-l sariti; si, desi e vorba despre ea, e inevitabil ca totul sa se rezume doar la mine. E ranchiuna, poate cumva razbunare si, in cel mai rau caz, ultima incercare penibila de a salva ceva – sunt ceea ce tu ai crezut mereu ca sunt, si ma prefac surprins, si-mi spun ca n-o sa se mai repete niciodata, desi stiu de cate ori o s-o repetam doar in noaptea asta.

In fine, toata chestia asta trebuia sa se cheme Ura pentru ca asta am crezut mereu ca o sa se intample data viitoare cand o sa ne vedem – ca o sa fie un sex de ala in scarba, demonstrativ, cu singurul scop de a adormi fara sa-mi pese de cum se simte ea.

Dar soarele rasare si suntem la ultimul prezervativ din ultima cutie, amandoi acoperiti de pelicula aia fina de transpiratie, abia respirand dar neoprindu-ne niciodata. Si-n amalgamul de ganduri care-mi trece prin cap rasar doar cateva idei: sunt ceea ce sunt pictat a fi, sunt suma refularilor mele, sunt NU!-ul raspicat spus tuturor sfaturilor bune, sunt cel ce o iubeste mai mult decat orice; sunt, oricat as regreta chestia asta, eternul si plictisitorul eu. Nu-I loc de remuscari, nu-I loc de redefiniri, nu-I loc de explicatii niciodata ascultate.

Venim, si totul e cafeniu, si totul e fiere si totul e disperare. Si totul se pierde in bratele ei, la fel de plictisitoare ca si ea.

“Buna dimineata, Dan!”

Halucinatii

Juma’ de sticla de Jack si vreo alta juma de sticla de Cola. Anul a inceput prost, a doua zi a sa e déjà pe sfarsite si incerc sa-mi rezolv toate problemele. Telefonul nu suna, raman izolat intr-o lume pe care nu ma straduiesc deloc s-o definesc. Are sani mici, rotunzi si moi, un fund apetisant si un zambet care-ti schimba viata intr-o clipa. Sau are sani rotunjori, isi ascunde fundul si e mult prea cuminte. Sau o fi cineva nou, de nedescris. E tacere dar inca nu reuseste sa fie liniste, tastele rasuna in timp ce ma straduiesc tot mai mult sa trantesc textul asta.

Cateodata urasc sa scriu – si sincer sa fiu nu stiu cum m-am apucat vreodata. O fi de la nevoia puerile de a scapa in lumi imaginare. Problema e ca lumile astea imaginare tot ale mele sunt, asa ca evadarea devine o alta inchisoare. Iar sa scrii e oribil – pula inspiratie, fiecare cuvant tre’ sa fie la locul lui si sa nu se repete; ca sa nu mai vorbim de editare, pe care momentan inca imi mai permit sa o sar. Si asta doar in ce priveste forma. Urmeaza apoi ce scrii – orice ar fi, trebuie sa para o bucata din tine, fiindca nimanui nu prea ii pasa daca nu simte cum rupe o bucata din tine in momentul in care te citeste. Poti descrie cele mai crunte halucinatii posibile, ultimele aberatii care iti trec prin cap si in care nu te regasesti niciodata – insa totul trebuie asezonat un un stop de emotie personala – chinuie-te si mimeaz-o si pe asta. Si nu scrie ce vrei tu, pentru ca ai nevoie de cititori; periaza-le orgoloiul, fa-I sa se regaseasca in ce scrii, sa se intrebe din cand in cand daca despre ei e vorba sau daca erau si ei acolo. Si…

– Te crezi?

E 2000-si-ceva intr-un bar dintr-un oras ce nu doarme niciodata. Suntem trei, intr-o vreme mai simpla in care e okay sa-ti bei cafeaua la 11 noapte, pentru ca dupa asta ascasa te duci acasa si scrii, pentru ca a doua zi sa va intalniti tot aici sis a va povestiti ce-ati mai inventat fiecare. Suntem trei si speram sa ramanem trei, rataciti fie pe marile bulevarde ale culturii (Vlad), fie pe stradutele ei laturalnice (eu), fie oriunde, inconjurat de un fum romantic de tigara (Alex.). Cumva, am crezut mereu ca-n zilele alea ne-am promit, doar din priviri si strangeri de mana (“Salut!”/”La revedere!”) ca nu ne vom opri niciodata din scris, ca vom fi pustii astia teribilisti pentru tot restul vietii. Chit ca niciunuia dintre noi nu-I pasa ce scrie celalalt – rar ne citeam unul pe altul si si mai rar ne si place ace citeam. Si probabil si mai rar decat toate era scrisul – eu aveam o povestioara juma’, Vlad mazgalise cateva nuvele pentru ca apoi sa lucreze la interminabilul sau tratat de filosofie, iar Alex., ei bine, Alex. era ceva mai special – am exagerat cand am spus ca nu ne placea ce citeam – tot ce scria Alex. avea ceva special si, desi ceilalti doi eram invidiosi, abia asteptam sa mai scrie ceva. Iar asta-l motiva sa scrie rar, sa se scuze mereu ca le prelucreaza si editeaza, desi toate-I ieseau din prima. Povestile lui aveau un iz de vis, atingeau la fix limita dintre realitate si ce e dincolo, amestecau religii si sex – erau, din lipsa de un cuvant mai bun, savuroase.

– Imi place Dulce, e cam ce as fi scris eu atunci. Desi, siropos; petale de cires si cacaturi din astea? Manca-te-ar mama de romantic… Dar dupa zborul vostru as fi continuat altfel.

Si isi continua pledoaria cu tot c ear fi schimbat ele, un discurs jovial si usor cinic pe care il emana la fel de natural ca zambetul ce-l are pe buze in timp ce lumea lui pune stapanire pe ce creasem eu. Iar Vlad da tacticos din cap, in timp ce asculta, sobru asa cum ii sta bine unui viitor filosof.

– Totusi parca ii lispseste morala…

De fapt, ceea ce-I lipseste sunt conceptele. Nu e nimic meta, pentru Vlad totul pare servit pe tava, foarte prost acuns printre cuvinte comerciale si cacaturi sclipitoare menite sa ted ea pe spate prin doar aparitia lor pe fundalul alb.

– Ba, in general mai tot blogul tau e de cacat. Nu asta ne-am propus sa scriem atunci. Trebuia sa fie care maret, important, sa musteasca de intelepciune, cultura si cacaturi din astea, nu drama ta eterna si sentimente cacacioase.

Mai e vreun sfert de sticla si totul denatureaza in alt 2000-si-ceva, cumva alti trei oamenii band bere de pe la pranz, privind cum soarele apune rosiatic intr-un colt. Alex. isi deapana o poveste depre o cucerire in timp ce eu privesc in jur stingher. Am terminat prima nuvela si cea mai depresiva chestie pe care am scris-o vreodata. Le port pe ambele in buzunar, in doua exemplare fiecare si pandesc momentul cand as putea sa le scot si sa le pasez. Insa momentul asta nu simte nici o nevoie sa apara – Vlad realizeaza ca si el i-a tras-o tipei lui Alex. asa ca acum isi impartasesc impresii. Ca-ntotdeauna, Alex. castiga pentru ca el a ajuns peste tot, asa ca trebuie sa povesteasca tuturor cum e. Conversatia asta devine interminabila, in timp ce Alex. descrie fiecare secunda, fiecare pozitie, fiecare penetrare. Sunt atat de tembel incat din cand in cand rosesc si-mi plec privirea. Tot ce-am scris ramane aruncat intr-un colt al mintii, alaturi de alte fragmente mototolite, cu singura diferenta ca nuvela n-o voi recupera niciodata. Prima chestie pe care am scris-o vreodata si n-am nici cea mai vaga idee unde e.

Se lasa noaptea, se mai comanda bere si se lasa tacerea, aia care o sa tina multi ani si care probabil n-o sa se termine niciodata. Cred ca am fost singurul naiv care am crezut in prostiile noastre, si singurul neadaptat care n-a reusit sa-si umple viata cu altceva. Cel putin asa am crezut cand am simtit ca incepe sfarsitul, stupid cu niste bucati de imaginatie impaturite in buzunar in timp ce ceilalti doi chiar traiau. Nu-si imaginau ca traiesc, nu aveau nevoie sa picteze cu tus noi lumi. Lumea asta era a lor, schimbasera pixul cu penisul lor si puteau mazgali orice oricunde. N-am prins deloc metamorfoza, insa intr-o dimineata un romantic, un postmodernist si un filosof s-au trezit transformati intr-un gandac si doi oameni.

– Ne mai vedem prin oras, daca ne gasesti.

Nu i-am auzit spunand asta, insa asa mi-am imaginat multi ani dupa aia. Asa ca dati-mi voie sa ma cac pe el de scris si sa-mi vad de altele.

Sticla de Jack e goala si norii de alcool mi se imbiba in creier, in timp ce fantomele personale sunt indecise daca sa ma mai insoteasca sau sa ma lase dracului in pace. V-ati gandit vreodata la fantome? Mare lor problema e ca nu-mi dau seama daca am nevoie de ele sau nu. Voci, fantome, zambete – orice ca sa trec prin zi. De fapt, ca si mine, prizonieri ai imaginatiei mele. Toate exista pentru ca inca ma gandesc la ele, daca n-as fi fost gandacul asta timid ar fi murit uitate de mult. Dar intrebarea care chiar conteaza este ce s-ar fi intamplat cu mine daca le-as uita cu adevarat. Eu as supravietui?

Da, scriu. Si da, iubesc zambete, orice ar insemna asta. Ingrop inca o pereche de demoni si continui sa visez; in felul meu, bineinteles.

Si, mai ales, da, scriu, si-mi place si, momentan, stiu de ce fac asta.

O ultima imbratisare, ultimele strangeri de maini, poza de grup, pictata in ultimul asta paragraph. Prost si neinteligibil, stiu, insa e mai bine decat ce a ramas in realitate. Zambete de copii neghiobi ce cred ca pot face orice – si, stiti ceva, chiar am putut.