Cap.3: Anticamera

Oase intarziase vreo 10 minute, insa secretarea draguta (foarte draguta chiar), ii spusese ca nu e nici o problema, oricum aparuse ceva urgent si sedinta se amana cu o jumatate de ora. Dar era invitat sa astepta in anticamera, unde deja mai asteptau cateva persoane (”Sa nu fie eroi… sa nu fie eroi…”) , care fusesera chemati pentru aceeasi chestie ca el. Intra, salutandu-i politicos, apoi se aseza pe un scaun liber si incepu sa-i studieze cat mai discret posibil.

Primul lucru care il bucura era ca nici unul nu era erou. Sau ma rog, era o slaba posibiliate ca unul din ei sa fie erou, dar sa nu se imbrace in flasnetele care sunt de obicei asociate acestor specimene; insa un erou fara haine colorate, stralucitoare si cu un oricat de mic simt al modei era o utopie mult prea distantata de realitate. “Nici un erou… asta e bine…” Nu la fel de “bine” era faptul ca mai toti din camera aia erau destul de ciudati – 3 tipi:
– unul care butona maniacal un laptop, cu o privire care parca incerca sa inghita fiecare pixel, sa-i tranteasca 2-3 matrici de proiectie, sa-i schimbe culoarea si apoi sa-l tranteasca pe monitor dupa chipul si asemanarea pixelilor divini; si degetele ii zburau pe deasupra tastelor, parca nici nu le atingeau… insa Oase era sigur ca le atinge, din cauza zgomotului dragut de taste zdrobite care ii invada urechile;

– fix langa computer-dude statea un ins care il privea degajat (si un pic tamp), si care din cand in cand ii mai adresa individului cateva cuvinte de incurajare; de parca la cat de captivat era ala mai auzea ceva; totusi, dupa ranjetele pe care le mai scapa maniacul din cand in cand, Oase se gandi ca poate e mult mai multi-tasking decat crezuse el;

– ultimul personaj degaja teama; cu greu putea Oase sa-si dea seama de mai mult, pentru ca de fiecare data cand ochii i se opreau asupra lui in speranta de a-l analiza, acesta ii intorcea o privirea in care Oase putea citi un intreg roman thriller/horror/putin politist, care inevitabil se termina foarte tragic si foarte dramatic pentru un personaj… iar privirea ii spunea lui Oase ca daca se va mai uita mult v-a deveni acel personaj.

Trecusera vreo 15 minute de cand oase intrase in anticamera si nimeni nu-l bagase in seama. Hotari ca asa ceva este inadmisibil si ca trebuie sa deschida gura:

– Aveti cumva idee ce se imtapla aici? De ce am fost chemati sau faze din astea?

Tipul cu laptop isi ridica privirea din ecran, fara ca degetele sa i se opreasca catusi de putin.

– 100010001010101011111011110000011110010101000101110?!?

Oase intelese semnele de punctuatie de la sfarsitul propozitiei… sau frazei… sau ce mai fusese… in rest combinatia de 1 si 0 trecu pe langa el cu brio. Nu apuca sa-si exprime nedumerirea ca al doilea tip ii explica:

– Hmmm… nu te astepta sa-l intelegi pe Hax0r… are cateva probleme in exprimare (”Cateva?” gandi Oase), plus ca l-ai luat un pic prin surpriza si i-a luat cateva milisecunde (”Milice?”) in plus sa proceseze raspunsul. In alta ordine de idei, nici noi nu prea stim exact de ce suntem aici; desi cam banuim, iar Hax0r e la cativa pasi de-a afla, mai are trecut doar de cateva scuturi de protectie… de care ar fi trecut de mult daca n-ar fi genul de om caruia ii plac surprizele.

Al treilea tip marai ceva si isi plimba privirea de la Oase spre cei doi:

– Deci acesta e faimosul Hax0r? Inseamna ca tu trebuie sa fii Nevastuica…

– Corect, capitane Furie… ii zambi cel numit Nevastuica. Si nu trebuie sa-ti ceri scuze pentru ca era cat pe ce sa ne omori odata, demult. Oricum eram pregatiti si n-ai fi reusit nimic, dar faptul ca o confruntare directa nu a avut loc ne face sa fim mult mai prietenosi unii cu altii… Nu?

– Nu as fi reusit nimic? Furie pufni in ras… Mdea… bine copii… rasul lui deveni aproape isteric.

Oase se simtea total pierdut. Nu auzise niciodata nici de Hax0r, nici de Nevastuica, nici de vreun capitan Furie. Si nu avea idee daca acesta incercase sa-l omoare vreodata. Ceva ii spunea ca probabil nu, pentru ca daca ar fi incercat n-ar fi fost doar o incercare. “De ce nu se putea sa fie doar eroi?”

– Auzi, i se adresa Furie Nevastuicii, da’ papitoiu’ cine e?

Oase nu se asteptase nicidoata ca Furie sa aiba acea chestie minunata numica diplomatie… sau macar discretie. Asa ca faptul ca era singurul neidentificat din incapere (plus ca Furie aratase cu capul spre el, pentru a evita orice confuzie) ii dadura de inteles ca papitoiu’ era el.

– Il cheama Oase… e figurant prin jocuri… nu e tocmai din aceeasi liga cu noi… dar cine stie…

– 1111111111111111111111111100000000000000000111111111111111111111111111! exclama si Hax0r.

Oase se gandi ca ii adresase vreo injuratura, isi inghiti cu greu nodul care i se depusese de cateva minute in gat si se pregatea sa zica ceva, cand usa se deschise si aceeasi secretara draguta patruse.

– Sunteti asteptati inauntru.

Anunțuri

Cap.2: Furie dezlantuita

Nu m-a auzit nimeni; m-am strecurat in baza lor fara ca nimeni sa banuiasca nimic. Lin ca o pisica… dansuri acrobatice peste campurile laser… strecurat prin caile de aerisire; am devenit una cu umbrele pana am ajuns aici. Baza Impostorilor – cei mai la moda raufacatori; fosti eroi care au hoatarat puterea lor era inutil irosita in jocuri; erau nivel maxim si se plictiseau terminand jocurile pentru a mai oara… totul era prea usor si nu asa cum ar fi vrut ei… lumea asta era putreda pentru ei. Asa ca au abandonat jocurile, si-au unit puterile si au inceput campania de asasinate si rasturnari. Trei mari jocuri se aflau deja sub stapanirea lor, lucru pe care nimeni nu-l mai auzise pana acum; iar in jocuri, eroi ce li se opuneau, sau pe care ii considerau destul de avansati incat sa-i onoreze cu o lupta, mureau pe capete. Din ce in ce mai multi se retrageau de frica sa nu pateasca ceva… ceva rau…

Nu erau primii care urmau drumul asta… insa erau cei mai buni de pana acum. Insa cineva trebuia sa-i opreasca, iar acel cineva eram eu – Capitanul Furie, asasinul din umbra angajat de Liga Marilor si Preaputernicelor Companii de Jocuri pentru a rezolva problemele de care nimeni nu trebuia sa stie vreodata.

Din informatiile pe care le primisem, Impostorii aveau vreo 500 membri (LMPCJ mi-ar fi putut furniza informatii complete, insa nu ma intereseaza decat sutele… 40-60 oameni peste sunt detalii), din care doar 5 de nivel maxim. Si nu doar de nivel maxim dar, se pare, si destul de priceputi in arta luptei; altfel nu ar fi avut nici o sansa sa cucereasca 3 jocuri. Aveau sa se dovedeasca o prada interesant… insa pana la ei va fi unt… iar eu voi trece prin ei ca o spatula incalzita.

Am ocolit capcanele pana aici pentru ca nu am vrut ca toate intrarile sa fie sigilate in caz de alarma. Acum insa, faptul ca toata lumea ramanea prinsa in interior imi conveanea de minune – am calcat pe firul rosu si am ascultat cantecul alarmei. Detectorul terminc implantat in ochiul stang imi arata cum victimele se strang, incearca sa ajugna la mine; vanatori care credeau ca se arunca asupra unei victime ratacite. Va doriti chiar asa mult sa vedeti sange? Il veti vedea…

S-au aruncat urland, fiecare visand ca-mi ca ma pune la pamant primul. Insa cele doua pistoale semi-automate din mainile mele spun cu totul altceva… le auziti? VA CHEAMA! Nici un glont irosit, fiecare isi atinge tinta la fix, in locul pentru care au fost pregatite. Morti instataneu… n-are rost sa-i chinui, poate nu a fost dorinta lor sa fie aici, poate sunt victimile unor circumstante. Insa sunt aici, si-mi stau in cale… si nu-s genul care ocoleste obstacole. Asa ca trag in continuare, glont dupa glont, incarcator dupa incarcator, pana sunt toti la pamant. Nu e o scena ca-n filme, cu pereti ciuruiti de gloante, bucati din decor peste tot – eu nu trag in decor pentru ca nu ratez… iar ei nu apuca sarateze… sau macar sa traga… Doar fum peste tot, si miros de praf de pusca, invaluindu-ne, incercand sa ne sufoce. Nu-mi place sa fumez…

Zac toti morti, iau eu avansez, pana ajung la usa masiva in spatele carora se ascund liderii. Oare cai as fi fost pana acu? 32 de incarcatoare… 20 de gloante in fiecare… deci in jur de 600… trebuia sa fiu mai atent la briefing… eh, nu mai conetaza acu. Ciuruiesc usa (cine cade victima rafalei e prea varza ca sa mai aiba sens sa-i acord vreo atentie) si patrund. Cinci idioti, in costumele lor colorate (nuante inchise, bineinteles), toti in pozitii de lupta, ma privesc incruntati.

– Cine mai esti si tu?

– Capitanul Furie… iar voi trebuie sa fiti sefii Impostorilor. Incantat de cunostinta…

– Nu am auzit de tine (nimeni nu aude de mine… LMPCJ ar intra in prea multe belele daca lumea ar sti ce fac), insa trebuie sa fii destul de priceput daca ai ajuns pana aici.

– Cu toate astea, deschise gura si unul de langa el, nu ai nici o sansa. Pregateste-te sa mori!

– Voiam sa va dau ocazie de ultime cuvinte, eventual dorinte… dar mi-ati furat replica favorita. Asa ca… ahh… muriti voi!

Mereu ii miros pe cei mai slabi – doi de data asta, nu mai buni decat cei prin care trecusem pana sa ajung aici. Sau poate pur si simplu se asteptau la o lupta dreapta… nu cand aveti de-a face cu mine, baieti. In ceilalti 3 nu mai avea sens sa trag, deja zburasera in laturi si-si pregateau superputerile. Eroii astia! Rareori mai vedeai vreunul care sa lupte normal, clasic, dupa ce trecea de nivelul 20. Credeau ca totul se rezuma la puteri… insa sabiile mele, ca si pistoalele mai devreme, erau nevoite sa-i contrazica.

Nici macar nu trebuia sa ma chinui – era o strategie care mergeam 99% la suta din cazuri. Trebuia doar sa se evit atacul; si apoi atacam instant, in timpul mort de dupa folosirea unei puteri; puteau doar sa ma evite, insa mult mai lent; dar nu puteau contracara. Daca erau destul de priceputi ma putea termina lejer… fusesera cateva momente cand de-abia scapasem cu viata, nucit de vreo superputere prea bine manuita. Insa nu era cazul acum – trei salturi, cateva rasuciri, atacuri rapidi, si 3 cadavre noi se adaugau celorlalte 2.

Cum dracu? Astia au cucerit 3 jocuri? Cum? Astia-s varza… Ciudat…

Transmitatorul din ureche incepea sa bazaie…

– Buna treaba, Capitane.

– Crezi? A fost o joaca de copii… sigur am nimerit unde trebuie? Astia erau prea terminati…

– Era cuibul Impostorilor; cei mai periculosi infractori de pana acum. Iar tu i-ai eliminat. Felicitari din nou.

– Si totusi… trebuie sa fie mai mult. Este imposibil ca astia sa fi reusit sa cucereasca singuri 3 jocuri.

– Intr-adevar… dar asta este alta poveste. Deocamdata bucura-te ca ai terminat slujba curenta. Banii deja au fost livrati in cont. Si maiorul vrea sa te vad in biroul lui luni dimineata. Pana atunci ai 3 zile sa te bucuri de viata. La revedere.

Sa ma bucur de viata? Ce viata?

Cap.1: Oase dimineata

Era cam dimineata cand deschise ochii si tranti ceasul care suna cam insitent. “7?! Ce dracu? Sa mor eu… am uitat sa-l opresc… Fir-ar!” Pana la urma dadu ce avea mai bun din el, ceea ce nu era prea mult la ora aceasta, si se ridica din pat. Oftand si suspinand… si din cand in cand injurand…

Cinci minute mai tarziu era in bucatarie si-s savura cafeaua. Si citea ziarul… idee nu neaparat buna. “Cum???? Ce idiot!!”

Pe prima pagina trona mare un titlu, zambindu-i strengar si plin de tupeu. Cat despre articol, acesta nu mai zambea deloc… pur si simplu il lua peste picior. “Ba, ma lasi! Ce balarie… astia-s distrusi…”

Orasul raului cade sub mainile eroilor

In sfarsit ultimele baricade incep sa cada sub eforturile eroice ale celor care lupta pentru binele comun. Baricada care pana ieri parea indestructibila a inceput sa tremure sub puterile nemaivazute ale celor in care ne-am pus toata increderea. Dupa un an si cateva saptamani de insuccese, Fortul X a cazut in sfarsit. Primul care a pus piciorul dincolo de fort a fost Omul Chimic: “A fost o lupta foarte grea… dar am invatat din erorile pedecesorilor mei si am reusit sa trec mai departe… lupta efectiva a durat cam jumatate de ora. L-am invins pe Rau si am trecut mai departe. Dupa cum vedeti, dupa ce am trecut eu si am deschis calea, ceilalti eroi, urmandu-mi exemplul, au reusit sa treaca si sa patrunda in inima namicului. Nu cred ca o sa mai durezez mult pana vom catiga.”

Articolul continua in acelasi ton, cu din ce in ce mai multe detalii. Toate astea se intamplau ieri… la o zi dupa ce fusese concediat… din rolul de Rau. “Mdea, totul merge exact asa cum si-au dorit… Ei, dragi eroi, va doresc din suflet sa cuceriti Orasul raului si sa va stea in gat.”

Oase era un actor-mercenar virtual in lumea virtuala pe care o impartea cu restul bitilor. Nu-si dadea seama exact ce inseamna virtual, si mai ales bit, insa stia ce slujba are de indeplinit: primea roluri in diferite jocuri, si trebuia sa le indeplineasca cat mai bine posibil. Nu-si mai amintea cum incepuse si prin cate roluri trecuse, insa stia ca fiind Rau castigase cei mai multi bani din cariera sa. Si nu era vorba doar de bani – chiar incepuse sa-i placa rolul.

Nu stia (si nici nu-l interesa) cum se cheama jocul si ce magnifica filosofie se afla in spatele sau. Stia doar ca la sfarsitul unei instantei, la poarte dinaintea ultimului nivel, se afla el, Rau, si trebuia sa opreasca eroii care se avantau cu stamina lor eroiceasca spre salvarea omenirii (sau spre ce se avantau ei… nu prea il interesa). Si-i placea la nebunie sa opreasca eroi; in primul rand pentru ca ura eroii – tot felul de imbuibati, cum destui bani ca sa nu fie nevoie sa munceasca niciodata in viata lor, si care se distrau jucand tot felul de astfel de jocuri idioata, laudandu-se la urma ca au omorat nu stiu ce boss si ca au salvat lumea.

Majoritatea intalnirilor incepeau in modul urmator: “Sunt marele erou X! Am sa-ti vin de hac, demone!” Apoi isi laudau toate atributele, isi tranteau 3-4 vraji de protectie si porneau la lupta; ma rog, incercau sa porneasca la lupta, pentru ca de obicei cand ajungea la “am sa-” Rau ataca si rezolva in 60% din cazuri problema. Pentru restu mai pierdea cateva minute. Dupa cateva luni chiar incepea sa se grabeasca… “50 pe ora… pot mai mult… da’ de-ar veni si astia mai repede, sa nu mai pierd timp aiurea…” Deja eroiii se invatasera si intrau atacand, nu mai pierdeau timp dand din gura; nu ca-i ajuta prea mult. Il distrau la culme cei care reveneau pentru a suta oara in incercarea de a trece de el – “Ne vedeam a o suta una oara, da? Hai… nu fi suparat…” Nu stia de ce, dar era prea bun la asta… Cand cineva rezista vreo 20 de minute, mai mai ca-i venea sa-l lasa sa treaca mai departe; insa imediat eroul incepea sa se umfle in pene si trebuia pus inapoi la locul lui; si anume in cimitir.

Si totusi era prea bun – intr-o zi se trezi cu 3 tipi in costum (din nefericire pentru el, costume de afaceri, nu de super-eroi, desi in momentul respectiv crezuse ca e de bine) in cabina in care se odihnea.

“Ne pare rau, dar trebuie� sa renuntam la serviciile dumneavoastra…”

“Poftim, de ce? Eu credeam ca ma descurc foarte bine!”

“Tocmai asta e problema: va descurcati prea bine. Omorati toti eroii; de vreo luna au inceput sa ne scada vanzarile pentru ca le scade motivatia stiind ca nu pot sa treaca de Rau. Din ce in ce mai multa lumea vrea sa joace. Asa ceva este inacceptabil.”

“Dar…”

“Nici un dar. Ne-a facut placere, dar drumurile noastre tre sa se desparta.”

“Stiti… as putea sa-i las sa castige… nu e nevoie sa ma dati afara… as putea sa joc in continuare, numai ca sa o las un pic mai moale…. nu suna bine?”

“Va rugam sa lasati costumul la garderoba.”

Si acum era acasa, dis-de-dimineata, sorbindu-si cafeaua in bucataria lui, fara munca si stresat la maxim de cretinul care ii luase locul. “Doborat din prima zi! Doamne ce idiot!”

Telefonul suna si il trezi din fluviul deziluziilor in care se scufunda.

“Alo?!”

“Domnul Oase? Cel care l-a jucat pe Rau in Orasul Eroilor din Lumea de Dincolo?”

“Eu sunt Oase… si l-am jucat pe Rau… dar nu stiam ca jocul se cheama asa penibil…”

“Nu contaza parerea dumneavoastra. Jocul are cele mai mari vanzari. Dar nu despre asta este vorba. Avem o slujba pentru dumneavoastra. Ati putea sa treceti pe la noi in cateva ore?”