Halucinatii

Juma’ de sticla de Jack si vreo alta juma de sticla de Cola. Anul a inceput prost, a doua zi a sa e déjà pe sfarsite si incerc sa-mi rezolv toate problemele. Telefonul nu suna, raman izolat intr-o lume pe care nu ma straduiesc deloc s-o definesc. Are sani mici, rotunzi si moi, un fund apetisant si un zambet care-ti schimba viata intr-o clipa. Sau are sani rotunjori, isi ascunde fundul si e mult prea cuminte. Sau o fi cineva nou, de nedescris. E tacere dar inca nu reuseste sa fie liniste, tastele rasuna in timp ce ma straduiesc tot mai mult sa trantesc textul asta.

Cateodata urasc sa scriu – si sincer sa fiu nu stiu cum m-am apucat vreodata. O fi de la nevoia puerile de a scapa in lumi imaginare. Problema e ca lumile astea imaginare tot ale mele sunt, asa ca evadarea devine o alta inchisoare. Iar sa scrii e oribil – pula inspiratie, fiecare cuvant tre’ sa fie la locul lui si sa nu se repete; ca sa nu mai vorbim de editare, pe care momentan inca imi mai permit sa o sar. Si asta doar in ce priveste forma. Urmeaza apoi ce scrii – orice ar fi, trebuie sa para o bucata din tine, fiindca nimanui nu prea ii pasa daca nu simte cum rupe o bucata din tine in momentul in care te citeste. Poti descrie cele mai crunte halucinatii posibile, ultimele aberatii care iti trec prin cap si in care nu te regasesti niciodata – insa totul trebuie asezonat un un stop de emotie personala – chinuie-te si mimeaz-o si pe asta. Si nu scrie ce vrei tu, pentru ca ai nevoie de cititori; periaza-le orgoloiul, fa-I sa se regaseasca in ce scrii, sa se intrebe din cand in cand daca despre ei e vorba sau daca erau si ei acolo. Si…

– Te crezi?

E 2000-si-ceva intr-un bar dintr-un oras ce nu doarme niciodata. Suntem trei, intr-o vreme mai simpla in care e okay sa-ti bei cafeaua la 11 noapte, pentru ca dupa asta ascasa te duci acasa si scrii, pentru ca a doua zi sa va intalniti tot aici sis a va povestiti ce-ati mai inventat fiecare. Suntem trei si speram sa ramanem trei, rataciti fie pe marile bulevarde ale culturii (Vlad), fie pe stradutele ei laturalnice (eu), fie oriunde, inconjurat de un fum romantic de tigara (Alex.). Cumva, am crezut mereu ca-n zilele alea ne-am promit, doar din priviri si strangeri de mana (“Salut!”/”La revedere!”) ca nu ne vom opri niciodata din scris, ca vom fi pustii astia teribilisti pentru tot restul vietii. Chit ca niciunuia dintre noi nu-I pasa ce scrie celalalt – rar ne citeam unul pe altul si si mai rar ne si place ace citeam. Si probabil si mai rar decat toate era scrisul – eu aveam o povestioara juma’, Vlad mazgalise cateva nuvele pentru ca apoi sa lucreze la interminabilul sau tratat de filosofie, iar Alex., ei bine, Alex. era ceva mai special – am exagerat cand am spus ca nu ne placea ce citeam – tot ce scria Alex. avea ceva special si, desi ceilalti doi eram invidiosi, abia asteptam sa mai scrie ceva. Iar asta-l motiva sa scrie rar, sa se scuze mereu ca le prelucreaza si editeaza, desi toate-I ieseau din prima. Povestile lui aveau un iz de vis, atingeau la fix limita dintre realitate si ce e dincolo, amestecau religii si sex – erau, din lipsa de un cuvant mai bun, savuroase.

– Imi place Dulce, e cam ce as fi scris eu atunci. Desi, siropos; petale de cires si cacaturi din astea? Manca-te-ar mama de romantic… Dar dupa zborul vostru as fi continuat altfel.

Si isi continua pledoaria cu tot c ear fi schimbat ele, un discurs jovial si usor cinic pe care il emana la fel de natural ca zambetul ce-l are pe buze in timp ce lumea lui pune stapanire pe ce creasem eu. Iar Vlad da tacticos din cap, in timp ce asculta, sobru asa cum ii sta bine unui viitor filosof.

– Totusi parca ii lispseste morala…

De fapt, ceea ce-I lipseste sunt conceptele. Nu e nimic meta, pentru Vlad totul pare servit pe tava, foarte prost acuns printre cuvinte comerciale si cacaturi sclipitoare menite sa ted ea pe spate prin doar aparitia lor pe fundalul alb.

– Ba, in general mai tot blogul tau e de cacat. Nu asta ne-am propus sa scriem atunci. Trebuia sa fie care maret, important, sa musteasca de intelepciune, cultura si cacaturi din astea, nu drama ta eterna si sentimente cacacioase.

Mai e vreun sfert de sticla si totul denatureaza in alt 2000-si-ceva, cumva alti trei oamenii band bere de pe la pranz, privind cum soarele apune rosiatic intr-un colt. Alex. isi deapana o poveste depre o cucerire in timp ce eu privesc in jur stingher. Am terminat prima nuvela si cea mai depresiva chestie pe care am scris-o vreodata. Le port pe ambele in buzunar, in doua exemplare fiecare si pandesc momentul cand as putea sa le scot si sa le pasez. Insa momentul asta nu simte nici o nevoie sa apara – Vlad realizeaza ca si el i-a tras-o tipei lui Alex. asa ca acum isi impartasesc impresii. Ca-ntotdeauna, Alex. castiga pentru ca el a ajuns peste tot, asa ca trebuie sa povesteasca tuturor cum e. Conversatia asta devine interminabila, in timp ce Alex. descrie fiecare secunda, fiecare pozitie, fiecare penetrare. Sunt atat de tembel incat din cand in cand rosesc si-mi plec privirea. Tot ce-am scris ramane aruncat intr-un colt al mintii, alaturi de alte fragmente mototolite, cu singura diferenta ca nuvela n-o voi recupera niciodata. Prima chestie pe care am scris-o vreodata si n-am nici cea mai vaga idee unde e.

Se lasa noaptea, se mai comanda bere si se lasa tacerea, aia care o sa tina multi ani si care probabil n-o sa se termine niciodata. Cred ca am fost singurul naiv care am crezut in prostiile noastre, si singurul neadaptat care n-a reusit sa-si umple viata cu altceva. Cel putin asa am crezut cand am simtit ca incepe sfarsitul, stupid cu niste bucati de imaginatie impaturite in buzunar in timp ce ceilalti doi chiar traiau. Nu-si imaginau ca traiesc, nu aveau nevoie sa picteze cu tus noi lumi. Lumea asta era a lor, schimbasera pixul cu penisul lor si puteau mazgali orice oricunde. N-am prins deloc metamorfoza, insa intr-o dimineata un romantic, un postmodernist si un filosof s-au trezit transformati intr-un gandac si doi oameni.

– Ne mai vedem prin oras, daca ne gasesti.

Nu i-am auzit spunand asta, insa asa mi-am imaginat multi ani dupa aia. Asa ca dati-mi voie sa ma cac pe el de scris si sa-mi vad de altele.

Sticla de Jack e goala si norii de alcool mi se imbiba in creier, in timp ce fantomele personale sunt indecise daca sa ma mai insoteasca sau sa ma lase dracului in pace. V-ati gandit vreodata la fantome? Mare lor problema e ca nu-mi dau seama daca am nevoie de ele sau nu. Voci, fantome, zambete – orice ca sa trec prin zi. De fapt, ca si mine, prizonieri ai imaginatiei mele. Toate exista pentru ca inca ma gandesc la ele, daca n-as fi fost gandacul asta timid ar fi murit uitate de mult. Dar intrebarea care chiar conteaza este ce s-ar fi intamplat cu mine daca le-as uita cu adevarat. Eu as supravietui?

Da, scriu. Si da, iubesc zambete, orice ar insemna asta. Ingrop inca o pereche de demoni si continui sa visez; in felul meu, bineinteles.

Si, mai ales, da, scriu, si-mi place si, momentan, stiu de ce fac asta.

O ultima imbratisare, ultimele strangeri de maini, poza de grup, pictata in ultimul asta paragraph. Prost si neinteligibil, stiu, insa e mai bine decat ce a ramas in realitate. Zambete de copii neghiobi ce cred ca pot face orice – si, stiti ceva, chiar am putut.

Anunțuri

Vin alb

Se intampla pe la sfarsitul anilor ’90, intr-una dintre vacantele de la liceu. Era o vacanta de primara sau sfarsitul vacantei de vara, pentru ca afara era o vreme frumoasa, uscata, dar nu torida cum incepeau sa incepeau sa fie zilele de vara, pregatidu-ma probabil pentru verile din Bucuresti. Imi petrceam aceasta zi de vacanta in coltul meu din Vaslui, in pat, uitandu-ma la televizor. Pe vremea aia televizorul nu luase ca model de audienta OTV-ul, ProTV nu prezenta biografie fiecarei morti violente din Romania, babele scapau mai putin violate decat acum, televiziunile de stiri care sa-mi spuna ce si cum sa gandesc fie nu existau, fie nu-mi invadasera inca timpul, canalele derivate din Dicovery nu devenisera inca modelul cultural al televiziunii iar Cartoon Network era doar un canal amuzant de privit si nu singurul care era sincer in scopul sau de a-ti topi creierii. Televiziunile inca mai indrazneau sa dea un film nou in timpul dupa amiezii si nu sa reia aceleasi farse de categoria B, sau sa dea filme in care sa divinizeze la rangul de actori maimute, caini, pisici, raci, gandaci sau orice animalut care printr-o fericita aranjare a evenimentelor putea sa vorbeasca, sa cante sau sa devina agent secret. Si tot pe vremea aia, ca si manelele, telefoanele mobile nu reusisera sa ne invadeze. Erau doar doua categorii de oameni care aveau telefoane mobile – cei care aveau neaparata nevoie de ele, fiind cautati in fiecare secunda a vietii lor, si cei care isi purtau toate conversatiile telefonice doar pe balcon, iar un fir atat de lung incat sa le ajunga pana acolo fiind un lux pe care nu si-l permiteau. Pe cei din a doua categorie ii vedeam mai in fiecare zi cand ma duceam la scoala; de fapt mai intai ii auzeam, pentru ca de pe balcon nu se poate vorbi decat tare la telefon, astfel incat toata lumea de pe strada sa te auda si sa-si ridice ochii spre tine, admirandu-ti viata patetica. Mult timp nu mi-am putut imagina astfel de discutii despre vreo boala a unei rude indepartate, despre bani imprumutati sau despre gogosarii su castravetii ce trebuiau murati purtate in alta parte decat pe balcon, si tipate pentru tot cartierul.

Si, pentru ca nu aveam telefon mobil, telefonul fix suna, motivandu-ma sa ma sustrag lentorii ce punea incet, incet, stapanire pe mine. Zgomotul scos de telefonul fix – o buna parte din viata as fi vrut sa-l asociez prietenilor, insa in perioada aia nu prea l-am auzit. Asa ca a trebuit sa revina la asocierea pe care a primit-o din prima zi cand nenii draguti de la Romtelecom l-au instalat prin casa – Alin. Desi stateam la doar o scara distanta, de obicei ne sunam ca sa ne programam vreo intalnire; asta mai ales dupa ce amandoi am devenit destul de lenesi incat sa ne petrecem zece minute la telefon incercand sa ne convingem unul pe altul sa ne vizitam, in loc sa ne deplasam unul la casa celuilalt. Mai tarziu, zgomorul scos de telefon avea sa devina confuz, provocand fie bucurie, fie tristete, fie enervare de-a dreptul – Ana incepuse sa puna stapanire pe celalalt capat al firului. Dar asta e alta poveste.

– Ba, ce faci?

Poate ar fi trebuit sa-mi dau seama in momentul ala ca vocea sa avea ceva ciudat in ea – nu avea plictiseala de care era cuprinsa cand ma chema la el, si nici jovialitatea cu care de obicei reusea sa ne scoata pe amandoi din casa. De data asta, daca chiar as fi fost atent si as fi banuit ceva, se simtea in vocea lui ceva confuz si retras.

– N-ai chef sa cobori pana la garaj? Mai am niste vin, bem si noi ceva, mai stam la o gargara… Si nu incerca sa ma aburesti cum faci de obicei, ca stiu ca stateai in casa si dormeai.

Asa ca nu mai aveam nimic de facut decat sa-i spun ca o sa fiu jos in vreo zece minute, timp rezervat treburilor din baie si schimbarii vestimentatiei. Aveam o problema, si inca o mai am, cu purtatul treningului in afara casei. Nu inteleg cum unii oameni, atunci cand ies “in oras” considera ca cele mai bune haine pe care le-ar putea purta sunt pantalonii si bluza de trening; plus ca, pe atunci, hainele sport pe care le purtam eu, si probabil majoritatea cunoscutilor,  aveau in comun cu marile firme doar literele, anagramate in fel si chip pe vaporul pe care fusesera fabricate. Le luam mereu din bazar si dupa cateva zile pantalonii faceau “genunchi”, latindu-se ingrozitor in partea respective a corpului.

Garajul in fata caruia trebuia sa ne intalnim se afla in spatele blocului. Tatal lui Alin cred ca a fost printre primii care isi construiseara garaj, pentru ca tin minte ca a existat un timp in care doar cascarabeta lui de table statea acolo, avand ca vecin, undeva in dreapta, un parc pentru copii, cu scranciobe si leagane din metal de pe care se scorojise vopseaua. Probabil candva fusesera verzi pe de-a-ntregul, insa eu mi le aminteam mai mult ruginii, roase de trecerea timpului. Apoi parcul disparuse incet, incet, sub spiritul intreprinzator al celorlalti oameni, care s-au gandit ca nici lor nu le-ar strica sa aiba unde sa-si ascunda masina. Un lucru insa ramasese la fel – atmosfera ruginie, coloarea garajelor fiind singurul lucru care mai amintea de uriasul potential de tetanos al fostului parc.

Cand am ajuns jos, Alin deja deschisese usile garanjului si ma astepta. Fata lui parea obosita si palida, degajand o stare de soc sau poate uluiala. N-am apucat sa-l intreb ce-a patit pentru ca deja era aplecat, scuipand afara tot ce mancase in ziua respectiva.

– Ba, esti bine?

Nu eram prea sigur pe ce ar trebui sa spun in situatia asta. Si nu pentru ca as fi avut vreo greata deosebita fata de greata lui; ci pentru ca simteam, dupa fata lui si ochii sai palizi, ca e ceva mai mult decat un amalgam intestinal. Desigur, eram prieteni, poate chiar prieteni buni, insa o prietenie masculina, asemanatoare celei careia i se face reclama in filmele americane – viata personala a fiecaruia era a lui, lasand destul de rar sa treca dintr-o parte in alta probleme cu adevarat importante. Sau poate asa eram doar eu, inchis in lumea mea, si ma asteptam, oarecum nedrept, si de la el la acelasi lucru.

– Esti sigur ca s-o dam pe vin e o idee buna? Nu pari tocmai in forma…

Dar, inca aplecat, imi facut semn cu mana ca nu. Si apoi, dupa ce reusi sa-si franeze impulsurile intestinale:

– Deci trebuie neaparat sa bem. Asta nu-i… facu o pauza pentru ca o noua horcaiala il cuprinse, in timp ce eu incercam sa-mi indrept privirea in alta parte, pentru ca simteam cum si matele mele incepeau sa tremure. Trebuie sa bem da? Asta… si arata oarecum jenat spre balta ce o facuse. Iti explic eu mai incolo…

A coborat in beci, a scos de acolo o sticla de plastic de doi litri, ce inca mai avea pe ea eticheta de Frutti Fresh, desi literele incepusera sa se starga. Ne-am asezat in spatele scarii mele si am inceput sa luam fiecare cate o inghititura, pasand sticla de la unul la altul. Cand am inceput, mai tarziu, sa beau in Bucuresti, un timp mi-a fost dor de gustul ala de vin de tara – orice sticla as fi cumparat din supermarketuri, parca ii lipsea ceva. Si nu pot spune ca vinul ala avea un gust deosebit; sau, cum imi spunea de multe ori mama, ca era mai sanatos decat cele imbuteliate. Poate ca ceea ce n-am reusit sa gasesc mai tarziu a fost simplitatea lui – era doar un vin de tara, crescut pe un deal anonim, dintr-un soi hibrid de vie. Bunicii nostri nu separau decat rar soiurile, asa ca singurele marci de vin pe care le cunosteam erau vinul alb si vinul negru. Probabil de asta nu mi-a placut sa beau vinul adus de alti prieteni din potgoriile personale – fiecare stia dealul, unghiul de inclinatie a razelui soarelui, temperatura de fermentare si tot asa; culoarea, singurul criteriu de comparatie pentru mine, era doar o nota in subsol.

Stateam tacuti, band si pasand sticla. Nu indrazneam sa-l intreb de unde aparuse manifestarea intestinala. Credeam ca daca o sa fac asta o sa cad intr-un soi de patetism, intr-o apropiere masculina ciudata ce o sa se termine cu lacrimi si imbratisari. Asa ca taceam si degustam, asteptandu-l pe el sa deschida primul gura. Iar pe la jumatatea sticlei, cand amandoi clipeam deja mult mai des decat de obicei, a facut-o.

– M-am dus azi dimineata sa iau paine, si cand m-am intors, cum urcam de la parter, aud o usa ca se deschide si scoate capul Nigel. Il stii, ala de la parter de la mine. Undi umbli, uai? imi zice. Cica ma tot suna de vreo zece minute si nu-i raspundea nimeni. I-am explicat ce si cum si l-am intrebat ce treaba are cu mine. La care se apropie, se uita in jur, si-mi zice cu ranjetul ala tampit al lui: Pai voiam sa te intreb daca vrei sa futi. Ca e o proasta la mine si stam cu baietii si o babardim. Si ma gandeam ca poate vrei sa te bagi si tu.

Incercam sa-mi derulez in cap intreaga scena, suprapunand involuntar asupra ei toate cliseele desprinse din filmele americane care imi umplusera vacanta: Nigel, cu negul sau imens pe obraz uitandu-se in jur ca un negru cu haine cu trei marimi mai mari pe el, incercand sa-si ascunda combinatiile de orice martor indiscret; Alin, cu timiditatea lui nebanuita ascultand; si apoi ultima replica – o fi ras Nigel la umorul sau involuntar? Probabil ca nu – era prea dobitoc sa stie oricare dintre cele doua cuvinte.

Banuiam care a fost raspunsul lui Alin. Eram destul de sigur ca amandoi eram inca virgini, iar graficul vietii noastre sexuale viitoare nu promitea a se ridica peste zero catusi de putin. Asa ca oferta unei partide gratuite parea destul de atractiva. Si eu cred ca as fi imbratisat propunerea fara sa ma gandesc prea mult.

– Ce dracu puteam sa-i zic? Normal ca vreau sa fut. Dupa ce m-am tot frecat de pustoaica aia de mi s-au facut coaiele ca pepenii, pentru ca ea sa-mi spuna ca nu face nimic pana dupa casatorie, cum sa nu vrei? I-am zis ca vin imediat la el; intre timp am dat o fuga pana la farmacie sa-mi iau prezervative. Mare cacat si cu prezervativele astea – se uita proasta aia la mine si eu nu stiam cum sa-i zic. Ca ce vreau? Prezervative vreau, proasta dracului, ca doar nu copii; sau un nou ecosistem in chiloti, ca de la femeile lui Nigel nu m-as astepta la altceva.

S-a oprit, infuriat de faptul ca trecuse de prea putin ori prin asta incat sa fie in stare sa cumpere prezervative fara sa se inroseasca. Il intelegeam perfect, mai ales ca eu nu trecusem deloc prin momentul asta.

– Oricum, ajung la asta si il vad pe el si pe inca trei frecandu-si-o de zor si rajind. Ai vinit, uai! M-a luat Nigel. Stai ca mai e unu inauntru, si cum termina te duci tu. Dupa tine noi cre’ca mai dam niste ture. Si au pufnit toti in ras. Intre timp, fa-ti-o mare si pune-ti caciula, ca nu stam dupa tine.

Partea cu facutul mare lipsea din poveste, si nici eu nu am incercat sa ma concentrez prea mult asupra ei. Oricum ma chinuiam destul sa nu-mi creez imaginea celorlalti abuzandu-si jucaria. Simteam insa cu grotescul scenei incepe si pe mine sa ma patrunda; filmele porno pe atunci erau rare, greu de vazut, si foarte soft, iar internetul inca era un soi de mit. Asa ca scena unui astfel de gang bang era oarecum greu de digerat. Simteam cu matele mele incep si ele sa tremure un pic, stimulate si de vinul alb ce le era acum locatar.

– Pai si totusi aia ce era? O curva pe care o platisera astia? am reusit sa intreb.

– Curva pe dracu. Stai sa-ti zic. Cand a iesit ala din camera, deja ma simteam pregatit, tot gandindu-ma cat si din ce pozitii o sa i-o trag. Ma gandeam ca poate mi-o si ia un pic in gura la urma. Insa cand am intrat si-am vazut-o pe asta, mi s-a tuflit instant – era o tiganca, slaba si urata, cu niste tate mici si naspa dispuse, cu ditamai fofoloanca. Curva nu stiu daca o fi fost, dar din ochiul vanat si buza umflata am tras concluzia ca astia nu-i dadusera nici un ban. Probabil alt bou o fi avut datorie la Nigel sau, mai probabil la varu-su, si i-o daduse pe asta. Si cum ei nu prea ii convenise afacerea, isi luase vreo cateva bucati ca sa fie convinsa. Se uita la mine speriata, asteptand sa sar pe ea si s-o bruschez. Cre’ca dupa cat i-o trasesera astia deja incepusesa se obisnuiasca cu ideea. Nu stiu cat de confuza a fost cand m-a vazut deloc sculat si cu un prezervativ ce tot tragea sa cada.

Se opri din nou, luand sticla si tragand din ea fara oprire timp de cateva secunde. Dupa ce a terminat am luat-o si eu si am facut acelasi lucru. Cu toata obsesia noastra puerila pentru sex, grotescul ne biruise pe amandoi in acea zi – pe el ca semi-actor iar pe mine ca spectator la mana a doua. Totusi, oricat de greata incepea sa mi se faca, curiozitatea aflarii deznodamantului era mult mai puternica.

– Si ce-ai facut?

– Ce-am facut? N-am facut nimic. Am incercat s-o intreb daca are ceva, insa proasta doar statea in pat si astepta. M-am uitat prin camera, am gasit o sticla de apa si i-am dat sa bea. Apoi am mai stat pe acolo cateva minute, sa simulez ca fac ceva, apoi am iesit. Astia m-au primit razand; poate ar fi aplaudat daca ar fi avut ambele maini libere. Cum te simti acu ca esti barbat? Am dat din cap, apoi am bolborosit ceva, nu mai stiu ce, si am mimat o scuza ca trebuie sa ajung acasa, ca ajunge si mama acum. Au inceput sa rada ca acum sunt barbat si nu mai trebuie sa acult de mama. Mureau de ras in timp ce eu ma strecuram pe usa. Cand am ajuns acasa, primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma bag in baie si sa decartez. Cand te-am sunat credeam ca imi trecuse. Dar mai da-o dracu, sa bem.

Si am baut, in continuare, tacuti, fiecare pierdut in gandurile lui. Iar cand prima sticla s-a terminat, Alin a mai coborat sa ia una. El bea tot mai energic, incercand sa-si stearga din cap ziua respectiva. Eu pasiv, incercand sa rationalizez, incercand sa gasesc o logica in ce se intamplase. Nu credeam ca e o solutie sa bei ca sa uiti – dar cum altfel poti sa evadezi din grotesc? Imi era usor sa rationalizez, pentru ca eram in exterior si ma afecta doar la un nivel estetic. Dar el? Cat timp aveau sa-l bantuie toate astea? Sa bei ca sa uiti e o prostie; o prostie pe care aveam s-o uit mai tarziu, inecat in propria-mi drama personala. Si atunci aveam sa rationalizez ca sa bei ca sa uiti e singurul lucru pe care il poti face.

Dupa a doua sticla eram destul de prastie amandoi, incat sa mergem acasa era cea mai buna idee. Am urcat scarile greoi, tinandu-ma de balustrada. Ajuns acasa, inainte sa ma bag in pat, m-am spalat de cateva ori pe dinti incercand sa elimin mirosul de doaga ce-l emanam. Nu cred ca am reusit, pentru ca primul lucru pe care l-a facut tata cand a intrat in camera a fost sa strambe din nas si sa deschida geamul. Ca-ntotdeauna nu mi-au zis nimic, probabil mai bucurosi ca am reusit sa socializez cu cineva decat suparati ca am baut. M-au asezat la masa si m-au intrebat cum mi-a fost ziua, iar eu le-am spus ca nimic deosebit.

Amintirea zilei respective imi revine cateodata. Cu Alin n-am mai vorbit niciodata despre ea, si cred ca a trecut cu bine peste; ba chiar mi s-a parut ca chemarile lui sexuale au devenit oarecum mai blande de atunci. El nu stiu daca a dormit prost din cauza asta, insa in perioada cand eram indragostit innebuneste de Ana, imaginile tigancii batute imi reveneau obsesiv in vise, incat Ana era nevoie sa ma imbratiseze si sa incerce sa ma linisteasca. Nu i-am spus niciodata ce visam; dar ma trezeam tipand, temandu-ma sa nu ajunga si ea vreodata in situatia aia. Aveam o grija paranoica pentru ea, care a evoluat in obsesie si apoi in gelozie. Si, mult mai tarziu, in nimic.

Si a mai aparut mult mai tarziu, cand prezenta Anei se stersese de ceva timp din viata mea. Eram in perioada betiilor crunte si impersonale, ce stergeau paranoia de dupa despartire si reimpacare si iar despartire; betii goale care trebuiau sa ma fac sa uit, si care nu reuseau, si care nu se mai terminau. M-am trezit transpirand, singur in patul imens si gol, tulburat din nou de povestea lui Alin. Desi era tarziu, am sunat-o.

– Ce vrei la ora asta?

– Voiam sa stiu daca esti bine…

– Dan, iar esti beat, lasa-ma dracului in pace.

Da, iar eram beat, si nu reuseam nicicum sa uit de ce eram beat. Poate o gura din vinul ala alb de demult m-ar fi ajutat sa-mi revin dar, ca si povestea mea cu Ana, se pierduse demult in timp.

Marius

Am avut un coleg de liceu caruia ii zicea Marius. Cu care credeam ca suntem prietenari. Nu ma chemat la nunta lui, care a fost acu vreun an. Dupa cum o sa vedeti in randurile urmatoare, nu m-a trecut nici pana acum.

Marius era de treaba asa, de felul lui, insa avea un mare defect: la orice gagica ma duceam si-i ziceam „Buna, ce faci, ingurgitam si noi un suc zilele astea?” imi baga replica „Esti dragut, insa inima mea ii apartine lui Marius…” De parca la pubertatea mea fix de inima ei aveam eu nevoie. Dar sa trecem peste acest moment si sa-i facem analiza morfologico-sintactica si mai ales anecdotica a acestui personaj. Marius era foarte de treaba… Nu, pe bune, nu prea am chestii de rau de zis de el – era asa o nice person, te ajuta la nevoie daca n-avea nimic mai bun de facut, arata fizic bine, ochi albastri, familie buna. Tacamul complet. Daca n-as fi facut pipi din picioare probabil si inima mea ar fi fost la el. Si e cam de cacat situatia asta, sa nu aiba omu’ defecte, ca nu prea ai cum sa te iei de el. Bine, nu prea stia matematica, sau chimie – ii pasa cuiva? Evident nu… Asa ca hai sa inventam ceva.

Intai si-ntai, sa patrundem in filozofia a vreo 70% din gagicile din Vaslui (de celelalte 30% nu pot sa ma iau ca am mai iesit eu cu ele si nu e frumos). Asa, deci, filozofia asta care de fapt nu exista, ne spune ca femeile din Vaslui dau „piersica” (sesizati ghilimelele, e foarte probabil ca in cazul asta eu sa fi vrut sa zic pizda, insa m-am abtinut si am facut o metafora, ca blogu asta e un finut de blog) pe sacu de cartofi. Lucru care mi s-a parut o afacere destul de buna la momentul respectiv, desi eram amarastean si n-aveam bani de un sac de cartofi, insa suna ca o idee buna. Dupa aia am aflat ca iesi mai ieftin cu un pahar de Jack. Dupa aia am aflat ca, daca stii in ce bodegi sa mergi, obtii acelasi lucru cu o bere. Si, mult mai tarziu, in final am aflat ca daca iti place sa faci valuri (a se citi sa futi balene, ca a fost cam subtila metafora) merge si moca. Buuuuuuuun… prinserati ideea cu filozofia? Sa revenim la Marius.

Marius asta cred ca avea ditamai ciolipanul in pantaloni (asta fu alta metafora, va las pe voi sa descoperiti implicatiile metafizice). De unde trag concluzia asta? Nu din pasiunile mele ghey din copilarie, nu nu. Insa flacaul avea un mers ciudat. Acu’, mers ciudata e mai multe – ala clasic e mersu de ciolipan in pestera de lilieci. Dar cu Marius era mai special asa de felul lui, nu avea mers de asta – avea un mers de ciolipan mare. Destul de greu de explicat. E un mers de ala, un pic aplicat, insa tu incerci sa par drept, insa nu poti ca e bagat ciolipanu’ pana in talpa si daca te indrepti de tot iar strici o pereche de blugi. E, oarecum vag, ca si cum ai merge cu mobilu’ bagat la calcai la un examen de-al lui Caza (asa ca Tibi, da-l in judecata pentru drepturi de autor). Si, tot legat de nebulozitatea lui, baiatu asta avea o ceafa drapta perfect, parca era facuta din caramizi. Si, suprinzator, nu era pentru ca-l plesnise Manole odata. Legenda era ca jucase odata Ascunsa si cand s-a zis „Cine nu e gata il iau cu lopata” el n-a fost gata. Eu cred ca de fapt si-a intors prea tare capul pe strada dupa o fatuca si s-a autolovit la ceafa.

Deci this sucks, ca nu gasesc nica rau de zis de el. Asa ca ma opresc aici. Si paruse o idee asa buna la incepit. Aaa… si, fetelor, in caz ca n-ati fost atente la primu paragraf, e insurat omu. Si nu, n-o sa va dau datele lui de contact. Si nu, nu cred ca va da un sac de cartofi pe ochi frumosi.

PS: Personajele din acest blogu sunt fictive si n-au nici o legatura cu Marius cel adevarat care nu m-a chemat la el la nunta acu un an si nu mi-a trecut nici pana acu, desi credeam ca-s prieten bun si cu el si cu nevasta’sa.

–––––-
Now playing: Sage Francis – Different
via FoxyTunes

Despre Manole

Prima chestie interesanta despre Manole este ca nu-l cheama tocmai Manole.  Ce e si mai ciudat e ca desi toata lumea ii spune Manole, iar el insista sa-i spui Manole, pana acum nu i-a trecut prin cap sa-si schimbe numele. Sau poate nu a vrut. Dar il stiu ca stamba din nas si maraie urat cand trebui sa semneze contracte iar cineva face greseala sa-i citeasca numele, insa ma mir cum o sa fie cand s-o insura si popa i-o zice „Se cununa robul lui Dumnezeu, Ţuţică Amalio Rozmarin Etecuru”. Manole e un nume pe care si l-a ales el mai tarziu. Gurile rele zic ca i-a ramas porecla pentru ca a avut el prin liceu o prietena, Ana, iar ala de i-a dat cep Anei asteia le-a povestit cum Manole, ca un mester bun ce era, lasase fata zidita bine, si i-a ramas astuia pe cap sarcina ingrata de a surpa Manastirea Argesului. Dar cei care-l cunosc bine pe Manole, ca mine de exemplu, stiu ca-si zicea asa de mult;  de ce si-o fi  zis asa, nu prea mi-a fost clar niciodata.

Acuma, in legatura cu prenumele lui – cred ca parintii lui au fost fondatorii aripii masonice care a inventat manelele, iar certificatul lui de nastere o fi fost manifestul revolutionar pentru noul curent. Mai umbla si zvonul ca parintii sai n-ar fi fost tocmai strangatori cand a venit vorba de neuroni; ba chiar stiu pe cineva care a afirmat ca o bucata de hartie igienica ar fi mai acutita ca mintea lor; desigur, doar zvonuri. Mai interesant mi s-a parut mereu numele sau, iar Manole a povestit toata copilaria lui cum n-o sa-si schimbe niciodata numele pentru ca ar avea o provenienta profund istorica, ce ar data de pe vremea lui Vlad Tepes. Nu cred ca l-a crezut cineva vreodata. Asa ca nu va puteti imagina cat de surprins am fost cand am descoperit intr-un anal istoric turcesc ca tot ce ne spusese Manole era cat se poate de adevarat. Nu mai tin minte cum ii zicea cronicarului turc sau voluminoasei sale opere, insa nu cred ca am sa uit vreodata povestea al carei titlu, in traducere libera, ar fi cam asa „Cruntii demoni ai infingerii dorsale – Eteteapa si Etecuru”. Ca s-o rezum, caci n-as vrea sa deviem de la personajul nostru pricipal, cei doi „demoni” erau doi osteni ai lui Tepes care se ocupau cu asezarea discreta a fundului otoman in teapa romaneasca din stejar pur. Si astia doi isi intampinau mereu clientii cu un ranjet larg si, cum unul tinea lemnul nobil iar celalalt paganul turc de parti mai putin nobile, se salutau intre ei: „Ete teapa!” „Ete curu!” Cronicarul otoman mai sustine ca vorba despre cei doi s-a raspindit repede prin ostile turcesti, si, datorita tremurului de frica ce-l apuca pe fiecare turc la auzul celor doua nume, cei doi si-au primit porecle dupa saluturile lor. Niste prieteni academici carora de povestisem istoria respectiva sustineau ca cel mai probabil cronicarul turc nu-ntelegea o boaba de romana, iar poreclele au fost adoptate de ostile romanesti deoarece caterinca era o practica veche printre stramosii nostri. Cu toate acestea, nu exclud ca academicienii astia sa fi fost invidiosi pe originea nobila si istorica a lui Manole.

L-am cunoscut pe Manole pentru ca, dupa ce s-a mutat cu ai lui in scara cu mine, a inceput sa se joace in acelasi tarc plin de fiare ruginite in care ne jucam mai toti copii din cartier. Toti cei din scara cu mine am considerat faptul ca Manole s-a mutat in scara cu noi si nu in alta parte ca fiind o mare binecuvantare. Si asta pentru ca de mic Manole a fost un spirit practic si intreprinzator: parintii sai erau niste romantici incurabili care nu credeau in valoarea materiala a unei jucarii (din nou, stiti cum sunt cartierele din orasele mici, pline de oameni invidiosi care raspandeau zvonul ca parintii lui Manole erau asa saraci ca nici apa nu-si permiteau s-o traga). De asta, deoarece Manole nu avea nici o jucarie, a aparut expresia „a te juca cu puta in tarana”. Noi ii ziceam „a te juca cu puta printre fiare”, dar stiti cum sunt denaturate niste vorbe cand circula din gura in gura. Ei bine, in timp ce parintii sai erau visatori, Manole intelegea ca tot farmecul copilarii sta in a avea cat mai multe jucarii. Si, fiind de mic un baiat inteligent, si-a dat seama ca jucariile astea nu trebuie neaparat sa fie alea tale. Asa ca in fiecare zi cand venea in fierarie, isi alegea cu ce jucarii voia sa se joace in ziua respectiva si il ruga frumos pe posesorul lor sa i le imprumute. Nefiind o lumea perfecta, bineinteles ca mai dadea si peste copii neciopliti care ii refuzau cererea amabila; asa ca Manole, fiind un aparator al valorilor morale si al bunei educatii, le aplica o mica corectie. Si pentru ca psihicul nostru nu era inca destul de dezvoltat pentru a intelege corectii morale, Manole aplica una fizica si sanatoasa. Il ajuta si faptul ca era cu doua capete mai mari decat oricare dintre noi si, daca o minune l-ar fi facut sa stea pe loc cinci minute, l-ai fi confundat usor cu un dulap. Si e bine ca l-am avut pe Manole in fierarie, pentru ca corectiile lui chiar au dat roade, asa incat dupa vreo luna, toti cei pe care ii ruga sa-i imprumute ceva ii inmanau acea jucarie cu cel mai politicos zambet posibil. Cateodata imi place sa cred ca, dupa ce am crescut, datorita lui Manole, cei din carierul meu am fost cei mai politicosi oamenii ai generatiei noastre. Dupa cum am spus, cei din scara de la noi erau binecuvantati: Manole nu tanjea niciodata dupa jucariile noastre, pentru ca spunea ca-si respecta vecinii, mai ales cei care stiau unde locuia el si ca Manole invatase teoria corectiei fizice de la taicasu, caruia ii placea sa-i predea cate o lectie in fiecare saptamana. Ba, mai mult, cateodata impartea cu noi din recolta sa, mai ales cand se simtea coplesit de informatia ce-o primise cu o seara inaintea si simtea ca ar fi bine sa eliminea orice sansa de studiu nou. Stiti cum sunt copii – au o capacitatea si o atentie destul de limitate cand vine vorba de invatat.

Mai sunt multe de zis despre Manole, dar pe seara asta imi opresc povestea aici.

Dan