Calire [GUEST POST]

Nu stiu cum o sa iasa asta. Nu vreau sa povestesc nimic. Ma exprim in cuvinte simple si putine, in care cred. In capul meu rasuna numai versuri, versuri triste, versuri optimiste, versuri care pur si simplu suna bine, si depresiv, pe care ni le repetam in cap pana credem ca asa e viata. Si poate asa e. As putea sa scriu franturi de versuri  pana cand cineva o sa ma intrebe , si atunci o sa incep sa vorbesc si nu o sa ma mai opresc.

“Have you come here for forgiveness?”

Frica de o calatorie cu metroul. De o iesire in club. De o plimbare. Mereu acolo, si e a mea. E frica mea de mine.  Teama de momentul in care tot ce a fost, tot ce va fi, si tot ce nu ar putea fi niciodata, o sa fie acelasi lucru. O durere fizica, mai palpabila decat orice, gust de tigari, aceleasi versuri nenorocite . Si multe lucruri nespuse. Vrei sa mai auzi ceva, vrei sa mai spui ceva? Eticheta e pusa, bagajele au fost facute si desfacute intr-un loc nou, primitor, care ascunde si vindeca tot. SI totusi eu,  mereu eu..obsedata de fantome, de numarat  umbre, de aliniat regrete. „Until we bleed”.

Si totusi, stiu mai bine de atat. Am mai facut asta. Si am facut-o in moduri care acum ma impiedica sa o mai fac vreodata, pana cand nu am mai simtit nimic. Gol in mine, gol in toate lucrurile care nu mai sunt nimic, gol in orice ai simtit vreodata. E constiinta mea sau a ta? Fantomele nu exista, umbrele nu exista,  sunt doar eu cu toate sentimentele din lume, amestecate, murdare, pana nu imi mai dau seama daca sunt, pentru cine sunt, daca le vreau.

Glontul care a trecut prin mine si a ajuns in tine. Esti modelul meu in viata.

Furie. Adunata, ignorata, care uneori imi trebuie.  Totul amestecat, si neclar,  si transformat incat nici eu nu mai dau seama ce e, daca mai e ceva aici. Transpus intr-o lume pe care o vreau a mea si pe care nu credeam ca o merit. Sperante de adolescente naïve, si de artisti cretini, de toti imbecilii pe care lumea i-a refuzat dar noi i-am primit si i-am iubit. Am crezut ca sunt ai nostri si ca despre asta e viata. I-am aruncat, i-am ascuns, totul ca sa ne fie noua bine, sa iubim un rahat care sa fie al nostru.  Am desenat  si am modelat pana eram convinsi ca totul e real si ca nu se poate altfel. Pentru ca poti sa crezi ce vrei tu sa crezi, si poti sa fii ce vrei tu sa fii. Pana cand totul se distruge din furie, pana darami cu pumnii si stergi si refaci tot ca sa iti fie bine. Esti bine ?

Inca imi mai imaginez ca viata mea o sa fie intr-un fel. O sa aiba culori, si zambete, si caldura. Toate motivele pentru care as putea fi vreodata nemultumita o sa dispara – frustrari, regrete, neputinte. Si o sa fiu eu, doar eu, si multa lumina. Asta imi tot imaginez de parca o transformare miraculoasa ar putea avea loc intr-o zi. Dar lumina e in mine, si Dumnezeu e in mine.  Da, asta e una dintre chestiile pe care mi le repet, si incep sa o si cred.

Tot cu furie redesenez tot. Furie care sa justifice orice, pentru ca e mai usor asa. Priviri acuzatoare, si pumni amenintatori, si intrebari  e bine/ e rau, toate dispar .. Si vezi ca viata e de fapt mult mai usoara.  Asa cum ar trebui sa fie, pentru ca lucurile nu sunt altfel decat simple.

Peste toate astea, eu cred in mine. Cred ca pot sa cant, cred ca pot sa scriu, cred ca pot sa am o viata frumoasa, si cred ca ce inseamna frumusetea se poate schimba de la o zi la alta insemnand in continuare frumusete.  Cred ca oamenii sunt buni si ca viata o sa iti arate intotdeauna oamenii care vor fi buni cu tine.

Previzibil, stiu..  “The long day is over. ”