Prolog


Totul incepe cu o casa umpluta de o muzica proasta data mult prea tare. Urechile te dor, creierul ar vrea sa se inchida pur si simplu si sa nu mai fie nevoit sa auda zgomotul ce-l invadeaza, ochii lacrimeaza invadati de fum iar mana ti-e prea obosita sa mai duca a nu stiu cata bere la gura. Si peste tot in jur sunt doar fapturi pe care nu le-as putea descrie decat ca mondeni – tipi toti croiti dupa aceeasi masura, nedepasind specificatiile tehnice cu mai mult de doi milimetri, fiecare dintre ei purtand aceesi freza gelata, proaspat ferchezuiti la un salon ce are doar trei-patru coafuri standard de la care nu se admite nici cea mai mica abatere. Si fiecare dintre ei insotit de o Barbie standard, pe tocuri inalte, fustite prea scurte si decolteuri ce acopera doar un sfert din fiecare san. Si fiecare se distreaza, isi misca fundul lasciv, e o mare de carne ce ma inconjoara; insa oriunde as intoarce capul vad aceleasi fete, aceeiasi robotei standard care se distreaza nebuneste, insa nebuneste intre oaresce limite, atat cat le permite bunul simt comun sa se manifeste. As da orice sa vad un pistrui sau o alunita pe un san, un fir de par rebel, o pata mica pe un pantalon, orice care sa-mi alunge senzatia asta de plastic. Fara un strop de imperfectiune, perfectiunea asta generala nu reuseste sa fie decat o gretosenie de fatada, niste papusi fara suflet aruncate intr-o camera una langa alta pentru a simula un sentiment, cel mai probabil fericirea. Papusi fericite, deci – cum altfel. Si, totusi, cine-s oamenii astia?

Ma misc printre ei parca as fi la un muzeu de ceara. Ma opresc din cand in cand, ma intreaba ce mai fac, cum de-s treaz asa tarziu in noapte, insa, invariabil, conversatia mereu este indereptata spre ei – ce-au mai facut ei, ce-i macina, care este parerea lor despre ce-am facut eu, cum ar fi rescris ei totul. De ce sunt ei  aici. Zambete false, strangeri calduroase de mane si ochi goi. Ma simt de parca as fi intr-o camera a oglinzilor si-ncerc sa-mi caut oglindirea in fiecare bucata de sticla, insa acestea prefera sa ma ignore complet si prefera sa stea una indreptata spre cealalta si sa se reflecte una pe alta, creand o senzatie de infinitate. Un infinit gol; lumina se loveste de o oglinda si apoi este respinsa catre alta, care la randul ei o trimite mai departe. Infinit stralucitor si incurabil gol. Zambete goale, de complezenta, trasate de un desenator tehnic, perfect aliniate si simetrice. Nici o deviatie, buzele mai mereu strans, foarte rar lasand sa se intrevada ce e in spatele lor. Muzica mult prea tare, care denatureaza totul, plastic frecandu-se de mine la fiecare pas, vorbe pe care m-am plictisit sa le tot aud din nou si din nou si din nou. Ochi sticlosi si stralucitori in timp ce lumea din jurul meu isi pierde coloarea, doar alb si negru, amestecate confuz intre ele, mereu metamorforzandu-se. In fond, totul ar trebui sa fie simplu, alb, negru sau nuante de gri, fara culori suplimentare. Alb-negru-gri – asta ar trebui sa fie adevarul absolut si asta ar trebui sa fie momentul in care sa-l aflu. Insa albul se muta destul de usor intr-un gri deschis, pentru ca o secunda mai tarziu totul sa fie negru. Zambete intunecate in spatele carora se ascund ochi de cel mai impecabil alb pe care l-ai vazut vreodata. Halucinez, pentru ca imediat totul sa explodeze in culorile dinainte. Nu sunt papusi de plastic, sunt chiar oameni cu problemele si obsesiile lor iar eu poate sunt intrusul in lumea lor colorata. Alb-negru-gri din nou in timp ce eu raman o pata de culoare indefinita. Am migrene cumplite in timp ce lumea se invarte in jurul meu.

Lumina scade in intensitate si muzica pare a se fi oprit. Am impresia ca undeva sus cineva vorbeste si-mi pomeneste numele. Simt cum cuvintele lui ma cauta insa raman ascuns; ma simt haituit, desi ceva inauntrul meu ceva imi spune ca nimic nu e in regula, ca viata se desfasoara pe cursul ei normal. Asa ca curaj, un pas in fata si inca unul, si chiar am senzatia ca am o destinatie si ma indrept spre ea. Poate ar trebui sa-mi amintesc unde sunt si de ce sunt, in timp ce numele meu se aude tot mai tare, iar in final e urmat de un ropot de aplauze. Toata lumea aplauda tot mai tare si incepe sa-mi strige numele in timp ce eu inaintez plin de incredere. Simt lumina emanand din mine, palme batandu-ma pe spate „Bravo!” si un crescedo, primul cu o oarecare pasiune pentru toata seara asta, o suta, o mie, un milion de voci strigand „Dan! Dan! Dan!”. N-am nici cea mai vaga idee ce fac dar increderea mea creste proportional cu scandarile lor – pasi decisi, imi fac loc printre frati si surori gemene ce nu par a se mai termina. Caut o voce, iar cautarea mea ma duce la niste scari ce nu par sa se termine; asa ca incep sa le escaladez, la inceput sarind trepte insa destul de repede obosind si miscandu-ma tot mai incet. Vocea pe care o caut pare a pieri, desi simt cum ma apropii tot mai mult de ea. Insa scandarile din jur nu contenesc, cresc in intensitate si isterie pana devin tipete neinteligibile, o mie de limbi amestecandu-se in milioane de guri si apoi erupand intr-un hacarm infernal. O clipa de liniste in care ma simt complet pierdut si apoi muzica izbucneste din nou, mai tare decat niciodata. Incerc sa-mi pun maine la urechi, imi pierd echilibrul si incep sa cad pe infinitatea de scari. Dupa o eternitate in care fiecare treapta a smult sin spatele sau toracele meu simt ca am ajuns din nou la baza; si migrenele pun din nou stapanire. Totul este atat de negru incat simt ca nu mai exista nimic. Cand chiar reusesc sa deschid ochii, albul ma invadeaza incat simt ca nu mai am mult si orbesc. Clipesc des, simt lacrimi scurgandu-mi-se pe obraji – inca zece secunde si petele de gri isi regasesc formele. Ma doare capul, muzica e prea tare si nu pot gandi la nimic si halucinez in alb-negru-gri.

Undeva prin mintea mea confuza o mana mi se intinde, infasoara propria-mi palma si ma ajuta sa ma ridic. Apoi ma trage dupa ea, facandu-si loc prin marea de oameni, mereu strangadu-ma de mana; niciodata nu priveste inapoi – avatarul increderii. Sunt inca oribit si disting doar o pata rosie din care se scrug molecule, creand un covor din petale peste care calc nepasator. Rosul ei este atat de intens incat toate culorile dispar din nou din jurul ei, insa nu se opreste aici; nici griul nu mai rezista, petele ce mai devreme alergau de pe o fata pe alta sunt inghitite si ele, pana realizez ca absenta culorii inseamna de fapt negru absolut. Un negru de care te indoiesti ca exista ma inconjoara, muzica s-a oprit, un vant usor rece sufla de undeva din stanga si o pata rosie stralucitoare ma priveste in ochi. Vantul bate suficient de tare incat sa le imprime petalelor ce se dezlipesc din ea viteza necesara incat sa zboare si sa nu atinga niciodata fundalul negru.

– Uita-te in sus. E luna plina.

Ridic privirea si intr-adevar – deasupra noastra pluteste o sfera perfecta, galbena, cu  cratere mazgalite artistic pe ea; imperfectiunile care o fac perfecta. E atat de aproape incat as putea s-o ating, insa stiu ca daca fac asta o sa par penibil.

– Luna Vanatorului… Mereu cand e pe cer stiu ca va fi o noapte buna.

Si-n timp ce eu continui sa ma holbez la globul lucitor, ea intinde mana, il apuca intre degete si mi-l aseaza sub nas. In sfarsit, sub lumina difuza dintre noi, pata rosie incepe sa capete forma – o rochie rosie, croita simplu, ce se prelungeste pana la glezne; stransa pe soldurile un pic plinute, pentru a urca apoi si a se pierde apoi intr-un decolteu ce lasa sa se vada o alunita intre sanii la fel de rotunji ca luna ce ne desparte. Sandale cu un toc nu foarte inalt, ceas barbatesc la mana stanga si un lant de aur alb la gat, ce se termina intr-un diamant sangeriu cu cativa milimetri mai sus de alunita. Totul se asorteaza insa eu o percep goala, ii vad sfarcurile tari si micul petic de par dintre picioare. Par roscat stilizat intr-o capita asimetrica ii acopera capul rotund iar pistruii sunt ca proiectiile mai multor lasere pe pielea sa alba. Zambeste si dintre buzele-i rosii si carnoase isi dezvaluie dintii mici si ascutiti, demonici, dispusi intr-un zig zag perfect – zambetul ei pare a se hrani cu toata lumina din jur si daca mai uit mult la el simt ca o sa ma pierd de tot. Ochi mari, cu o pupila ovala si de un verde intens, ce se lasa invaluiti de sute de membrane atunci cand clipeste. Zambeste larg, cu fiecare celula din chipul ei – pentru o secunda am senzatia ca buzele i se intind de la o ureche la alta, pentru ca apoi sa-mi dau seama ca toata fata ei e doar doi ochi mari, vezi si stralucitori, ce ma privesc doar pe mine. Si-n timp ce privirea ei se adanceste in mine, ea incepe sa se apropie, trimite luna inapoi la locul ei cu o miscare nepasatoare, astfel incat nimic sa nu mai fie intre noi, isi lipeste sanii de pieptul meu iar apoi imi ia capul intre maini si incepe sa ma sarute. Apasat si umed, nesatios, buzele noastre raman lipite in timp ce ea ma trage tot mai mult spre ea, strangandu-ma si apasandu-mi pietul tot mai tare – probabil n-as mai putea sa respir daca n-as fi uitat deja cum se face astea, concetrat pe limbile noastre ce se infasoara tot mai mult, buzele noastre ce par a crea o singura membrana, dintii ei care musca tot ce intalnesc. Se joaca cu parul meu, tragandu-ma mult prea pasional de el cateodata, se ridica pe varfuri pentru a ma putea sorbi cu mai multa putere decat a facut pana acum; si tampul sta in loc, lasand-o sa-si faca de cap cu mine.

Iar cand secundarul indrazneste sa se miste un nanometru se desprinde de mine, zambestul is se transforma in ranjet iar ochii verzi ma privesc mustratori si amuzanti in acelasi timp.

– Recunoaste, esti indragostit deja de mine.

Incepe sa rada, in timp ce eu sunt inca ametit si nu pot sa-i raspund defel. Rasul ei e mult prea zgomotos, plin de viata, tentant, implinit si umple vidul din jurul nostru; peretii negri infiniti din jurul nostru incep sa tremure, pana o bucatica mica din ei isi pierde echilibru si cade, lasand o dara de lumina sa patrunda prin depresiile mele. In final incep sa inteleg negrul ne inconjura, insa prea tarziu pentru ca totul incepe sa se sfarama, noaptea din jur explodeaza intr-o oda a luminii sub care ochii imi iau foc. Ea continua sa rada, tot mai tare si mai tare, pana imi explodeaza urechile. Si-apoi fiecare molecula a mea incepe sa ma paraseasca: unghii, fire de par, piele, muschi, oase, vase sangulare, creier. Dispar maturat de fericirea ei.

E o noapte de vara, cu o luna plina imensa ce lumineaza fiecare detaliu al lumii din jur, fiecare fir de praf cu fiecare imperfectiune a sa. E cald, bine si toate problemele din lume au disparut. Ceva pluteste deasupra mea iar umbra ei, proiectata la picioarele mele, devine din ce in ce mai mare, si aterizeaza in fata mea inainte sa apuc sa-mi ridic privirea. E imbracata la fel, in rochia ei rosie, insa de data asta e mult mai serioasa. Niste cornite i-au crescut pe frunte iar de pe spate ii se intind doua aripi negre, ca de liliac. Ii pornesc din omoplati si se termina departe in noapte. Ma strange de mana si eu is raspund mult mai puternic – de fapt, o iubesc, nu? Ii caut ochii insa ii gasesc acuzatori si usor dezamagiti. Imi da drumul, flutura din aripi si deja e departe in aer; o simt bucuroasa, de parca n-a mai fost asa libera de mult timp. Si nu mai roieste asupra mea ci se ridica tot mai sus, si mai sus, pana dispare printre nori si n-o mai vad.

Sunt vesnic singur, cu picioarele ancorate pe pamantul ce isi pierde orice aroma. Probabil am pierdut-o pentru totdeauna, si nu pot face nimic pentru a rezolva asta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s