Leap of Fate


A leap of faith, in its most commonly used meaning, is the act of believing in or accepting something intangible or unprovable, or without empirical evidence.

Cumva mi s-a inoculat in cap ca totul o sa fie bine, de la sine, de parca universal conspira sa repare tot ce-a busit, si ma voi regasi candva sub o cununa de lumina, cu ingeri dolofani tinandu-ma gingas de dupa umeri, in timp ce zburam printre petale de ciresi, cu zambete mari si tampe, intr-o fericire gretoasa. Doi ochi mari si verzi, de data asta ai mei, curiosi, larg deschisi spre imaginea din oglinda, cu clipiri schizofrenice, asteptand o metamorfoza, cornite sau aure sa apara – orice ca sa primesc o confirmare (in mine) ca pasii pe care i-am facut pana acum nu au fost in zadar, ca am facut alegeri bune sau rele, ca nu e totul o indiferenta crunta, un „It’s ok” plictisit si niste ochi aruncati deloc discret peste cap.

Ah… pasii… Am doua picioare si le privesc cum pasesc incet, unul in fata altuia pe drumul lor. Si e asa de usor sa-ti spui ca totul se misca la comanda ta, sunt picioarele tale ce se misca spre destinatia ta. Pana cand pasii aia te aduc pe-o margine, si tot ce vezi e de fapt sub tine, un abis inexpresiv in fata caruia nu mai poti decat inainta. Un pas, inca un pas, deja esti antrenat in miscarea asta si e mult prea usor sa te pierzi in ea, sa o continui inertial. Inca un pas, mic de tot, pana cand tot solul tare pe care ai calcat pana acum dispare, pasii tai par a-si fi gasit locul, calca usor pe nimic dar calca in continuare, fascinati de lipsa de rezistenta si pierduti in miscarea lor.

Kratos: [opening lines] The Gods of Olympus have abandoned me, now there is no hope!

Narrator: And Kratos cast himself from the highest mountain in all of Greece. After ten years of suffering, ten years of endless nightmares, it would finally come to an end, death, would be his escape from madness. But it had not always been this way, Kratos had once been a champion of the Gods…

Abisul – il stiti? E caderea neoprita ce urmeaza imediat pasilor grei ce s-au saturat sa marsuiasca fara cauza. Cand fiecare pas devine o plimbare prin desert, dupa miile de injectii cu plumb pe care fiecare cunoscut ti le face in talpi – abisul devine cea mai dulce imbratisare. Un pas pana ajungi pe marginea prapastiei si in secunda urmatoare contemplezi tot drumul pe care l-ai parcurs pana aici si tot drumul pe care ai putea sa-l parcurgi de aici incolo: ai putea sa intorci, sa calci pe fiecare urma pe care ai lasat-o pana acum, dar deja in mintea ta se deruleaza tot filmul drumului pana aici, cu aceeasi actori plictisitori, cu aceeasi drama ieftina ce umple sali de cinematograf; sau ai putea, la fel de bine, mai face inca un pas – esti obosit, satul, plictisit si totul ar putea deveni atat de usor. Asa ca alege, acum: eterna drama sau saltul in necunoscut, in abisul negru ce zace la picioarele tale. Un pas…

Caderea are ceva savuros in fiecare moment al ei. Un pas si apoi scufundarea in abis, mereu cu capul inainte, mereu alunecand prin negurile sale, curios in fiecare moment ce noi surprize o sa ai. E intuneric, singuratate si nimic. Insa tii minte doar doua lucruri: cazi pentru ca tu ai sarit si orice cadere isi are un stop. Asa ca te poti amagi ca ai avut o motivatie si ca toate astea au un final, in timp ce corpul tau se obisnuieste cu caderea ce devine la fel de comuna ca mersul.

Sar des, mereu plin de speranta. Sarituri acrobatice, voit sau nu riscante, constiente sau nu, dar salturi orisicum. De ce o mai fac atunci? Probabil cel mai facil raspuns ar fie egoismul – sar pentru mine, un dependent de adrenalina si imponderabilitate. La fel de facil ar fi inconstienta – ma arunc fara sa stiu ca ma arunc, ca si cum as face ceva banal si normal, un gest simplu peste care voi dramatiza mult mai tarziu. Fals ar fi sa spun ca-mi pasa – ca tot ce fac are un sens pentru cineva, ca salturile mele salveaza vieti, ca oamenii se vor opri din mers si poate vor alerga.

Occam’s razor – the simplest explanation is more likely the correct one.

Asa ca – de ce o facem? De ce ne aruncam orbi cu capul inainte, de ce ne pierdem in marsuri eterne si ne amagim ca orice cadere se opreste candva la sol?

Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers. Choose good health, low cholesterol and dental insurance. Choose fixed- interest mortgage repayments. Choose a starter home. Choose your friends. Choose leisure wear and matching luggage. Choose a three piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who you are on a Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mind-numbing sprit- crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pishing you last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked-up brats you have spawned to replace yourself. Choose your future. Choose life… But why would I want to do a thing like that?

But fucking choose something. Pentru ca a nu face nici o alegere, inseamna a alege ceva. Lume se opreste din mars, trage aer adanc din piept, insuficient aer pentru ce o sa urmeze, insuficient timp pentru meditatie – totul e acum. Zambete, lacrimi, crize, drame, caderi lipsite de sens. Si cand muzica tace ai nevoie de ingerasii aia grasuni, oricat de aiuriti si demonici ar fi, sa-ti stranga mana, sa te priveasca in ochi si sa te lase pentru o clipa sa te vezi oglindit in ochii lor, pentru ca ar putea fi unul dintre putinele locuri in care sa te mai vezi asa cum ai spera tu sa te vezi. Choose confirmations.

Aripi imense, cu pene albe sclipitoare. Daca te afunzi suficient de mult in cadere realizezi ca de fapt, tot timpul asta, lumea a fost cu susul in jos. Iar tu ai ales sa zbori atat de sus incat abia mai recunosti locul de unde ai plecat. De fapt asta e cel mai ingrozitor moment – lumea ti se sfarama, pentru in timp ce pamantul are forma si consistenta (deci si capat), cerul e infinit. Asa ca poate nu o sa se mai intample nimic niciodata, si-o sa plutesti la nesfarsit tot mai sus, pana o sa fii departe de tot si toate si nu va mai fi nevoie sa-ti bati capul cu nimic, nici o alegere, nici un happy-end – nimic. „It’s okay”.

Maini moi, ochi mari si zambete de ingeri. Zboara cu mine mereu, blanzi si dragalasi. E doar un salt – n-ai nevoie de credinta sau vreo mana invizibila a destinului. Muzica n-o sa moara niciodata. Eu am nevoie doar de zambete…

I chose not to choose life: I chose something else. And the reasons? There are no reasons. Who need reasons when you’ve got…

Citate din:

  • wikipedia.org
  • God of War
  • Trainspotting
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s