Daemoni


Demoni, demoni, demoni… Ce m-as face fara voi? Ma mai lupt cu unul, mai scriu cate o chestie cat de cat interesanta, insa intotdeauna una raman mai multi si mai multi. Mici, negri, cu aripile lor intinse, muscand cate o bucata din pielea ta, lasand cicatricile la vedere. Si daca nu reusesti sa te lupti cu ei, sau sa le rezisti cat de cat, te trezesti gol in fata tuturor, un musuroi de carne, macinat dincolo de orice limite posibile, gol si in acelasi timp speriat si inchis in tine, ascultandu-ti doar inima, ultima reduta in fata unei efemere suprevieturi. De fapt prima reduta cazuta, puroiul care-ti infesteaza viata, somnul, visele, prietenii, identitatea.

Demoni negri, cu aripi negre, larg intinse, ce zboara asupra ta, mereu intunecand cerul pana nu mai stii cum arata soarele, pana totul devine negru, depresiv si fara de speranta. Si toti sunt ingeri cazuti, vise spulberate sub cizme grele acoperite de noroi, sau sub ghete fine din catifea, sau sub saruturi si imbratisari. Mici, mari, siroposi, bataiosi, nesimtiti, o sa tipe la tine, o sa te imbratiseze, o sa te pupe focus in timp ce isi taie fasii mici din pielea ta, o sa ti-o suga pana la orgasmul ala ce te anesteziaza. Si-apoi o sa te ia in brate, o sa-ti spun ca totul e bine, o sa te repuna pe picioare, o sa-ti intremeze eul, totul doar ca sa fii gata pentru urmatorul viol sufletesc.

Primul demon pe care l-am cunoscut mirosea a zeci de parfumuri amestecate, de parca niste sticlute ce stateau linistite intr-un dulap s-ar fi rasturnat, spart si si-ar fi amestecat tot continutul intr-o aroma de sex. Asa ca maini stranse pe fundul ei, guri incatusate, sani presandu-ti pieptul in care inima bate tare, si mai tare, tot mai tare. Un demon al sperantei, desi singur venea cu un panou mare ce-mi cera sa abandonez orice speranta. Saten inchis, desi roscata candva, plinuta numai bine, incat totul sa se observe in sanii mari, desi lasati cand erau eliberati din sutien, si gemete in noapte. Ah, si tigari, tigari si iar tigari. Primul demon adevarat, care a reusit sa ma minta ca demonii chiar sunt forta creatoare din spate a orice, ca nu pot sa renunt la el pentru ca altfel n-as mai fi in stare sa scriu nimic niciodata. Demon cu care m-am luptat, l-am invins, dar ma indoiesc ca voi reusi sa-l omor vreodata.

In noptile in care ma trezeam singur, am inceput sa aud voci. Molcome, prietenesti, usor aromate, umpleau golul lasat de gemete cu motivatii si desertaciuni. N-am scris nimic un an si am devenit cineva in cautare de ceva. Si-apoi am inceput sa aud voci, sa am un soi de nesomn de veghe, gata sa interpretez orice scartaitura din casa. Un nebun romantic, pierdut in niste brate invizibile. Si chiar imi sopteau, iau eu chiar le auzeam, si le ascultam, pluteam prin viata si ma aruncam asupra tastaturii scriind ceva si apoi abandonandu-le. Stiti care e problema cu vocile? O sa te abandoneze mereu, in momentele in care ai cea mai mare nevoie de ele. Si-o sa revina prin mesaje si mailuri acoperite de lacrimi, o sa aiba nevoie de tine, iar tu, ca orice nebun dedicat, o sa fii acolo, o sa iti smulgi voluntar bucati din tine doar ca sa-ti justifici insomniile, ca apoi sa-ti arati cearcanele si juliturile si sa devii victima perfecta a nebuniei tale.

Si demonul prieteniei, mereu acolo…

Din cand in cand, demonii astia pur si simplu te lasa in pace. Poate din simplul motiv ca tot frecusul asta te roade asa de tare incat devii atat de neinteresant chiar si pentru ei. Asa ca pleca, se ascund intr-un colt al mintii tale, la fel de flamanzi ca intotdeauna doar ca, momentan, cuminti si in asteptarea invierii tale.

Am avut o saptamana de insomnii – vocile ma parasisera, nasul imi era etern infundat. M-am trezit intr-un final si am inceput sa-mi numar fiecare rid, fiecare punga de sub ochi. Ma uitam in oglinda frapat de propria-mi decadere, pana cand oglinda mi-a zambit. Mi-a zambit cu ochi mari ce ascundeau proprii demoni, cu dinti albi si buze carnoase; cu un decolteau timid si un fund imbatator. Reflectia mea explodata intr-un zambet cald. Mi-a zambit si a coborat incet, m-a luat de mana si m-a dus departe. De data asta chiar am zburat, nu doar am levitat fantomatic asupra unui oras adormit. Chiar am zburat, mereu de mana, ea strangandu-ma mereu mai tare, de parca chiar as fi insemnat ceva, de parca chiar ar fi fost nevoie de mine. Am zburat impreuna, am vazut rasaritul in fiecare coltisor al lumii; ne-am sarutat, ne-am imbratisat si ne-am sarutat din nou. M-a luat in brate, si-a pus capul in pieptul meu si a inceput sa planga; lacrimi calde curgand din ochii aia imensi. Asa ca m-a luat din nou departe, ne-am retras undeva si am facut dragoste. Mirosul ala de carne arzand ce e numai a ta, fiecare strop de transpiratie scurgandu-se doar pe pieptul tau. Si-apoi m-a luat in brate si mi-a soptit.

“Dan, imi pare rau, sunt daemonul tau, de care nu vei reusi sa scapi niciodata.”

Urasc si iubesc zambetele. Le iubesc pentru ca exista. Le urasca pentru ca sunt prea puternice, egoiste si pline de sine, punand stapanire pe tot. O viata pe care ti-o petreci intre oglinzi perfecte, si-n fiecare secunda iti vezi propria reflectie, tu oglindit intr-un zambet ce nu te lasa niciodata sa stai incruntat, sa-ti cocosezi spatele. Un daemon ce continua sa-si intinda aripile, si sa zboare, un pic mai jos decat toi ceilalti si acoperindu-I in stralucriea sa. De parca totul ar fi bine. De fapt, mult mai grav decat atat – te face sa stii ca totul e bine, ca fiecare bucata a puzzle-ului tau a cazut in locul in care trebuie; iar in cazul in care lipseste ceva nu poti decat sa stai linistit sis a le astepti sa vina.

Zambete, zambete, zambete… ce m-as face fara voi?

E senin si soarele rasare intr-un colt uitat. Ne tinem din nou in brate, desi ochii ei sunt mai senin si mai linistiti ca niciodata, in timp ce eu sunt incruntat si tacut. Suntem inconjurati de tot soiul de demoni mici, fiecare reintos din cotlonul lui, unul mai flamand ca celalalt. Dar pentru noi raman doar niste fantome micute, ce nu-si mai pot pune amprenta asupra vietilor noastre. Imi ia capul in maini si ma face sa ma pierd in privirea ei. Ma saruta pe obraji si-ndrazneste sa-mi vorbeasca dupa atata timp.

“De ce nu scrii ceva si despre mine?”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s