Halucinatii


Juma’ de sticla de Jack si vreo alta juma de sticla de Cola. Anul a inceput prost, a doua zi a sa e déjà pe sfarsite si incerc sa-mi rezolv toate problemele. Telefonul nu suna, raman izolat intr-o lume pe care nu ma straduiesc deloc s-o definesc. Are sani mici, rotunzi si moi, un fund apetisant si un zambet care-ti schimba viata intr-o clipa. Sau are sani rotunjori, isi ascunde fundul si e mult prea cuminte. Sau o fi cineva nou, de nedescris. E tacere dar inca nu reuseste sa fie liniste, tastele rasuna in timp ce ma straduiesc tot mai mult sa trantesc textul asta.

Cateodata urasc sa scriu – si sincer sa fiu nu stiu cum m-am apucat vreodata. O fi de la nevoia puerile de a scapa in lumi imaginare. Problema e ca lumile astea imaginare tot ale mele sunt, asa ca evadarea devine o alta inchisoare. Iar sa scrii e oribil – pula inspiratie, fiecare cuvant tre’ sa fie la locul lui si sa nu se repete; ca sa nu mai vorbim de editare, pe care momentan inca imi mai permit sa o sar. Si asta doar in ce priveste forma. Urmeaza apoi ce scrii – orice ar fi, trebuie sa para o bucata din tine, fiindca nimanui nu prea ii pasa daca nu simte cum rupe o bucata din tine in momentul in care te citeste. Poti descrie cele mai crunte halucinatii posibile, ultimele aberatii care iti trec prin cap si in care nu te regasesti niciodata – insa totul trebuie asezonat un un stop de emotie personala – chinuie-te si mimeaz-o si pe asta. Si nu scrie ce vrei tu, pentru ca ai nevoie de cititori; periaza-le orgoloiul, fa-I sa se regaseasca in ce scrii, sa se intrebe din cand in cand daca despre ei e vorba sau daca erau si ei acolo. Si…

– Te crezi?

E 2000-si-ceva intr-un bar dintr-un oras ce nu doarme niciodata. Suntem trei, intr-o vreme mai simpla in care e okay sa-ti bei cafeaua la 11 noapte, pentru ca dupa asta ascasa te duci acasa si scrii, pentru ca a doua zi sa va intalniti tot aici sis a va povestiti ce-ati mai inventat fiecare. Suntem trei si speram sa ramanem trei, rataciti fie pe marile bulevarde ale culturii (Vlad), fie pe stradutele ei laturalnice (eu), fie oriunde, inconjurat de un fum romantic de tigara (Alex.). Cumva, am crezut mereu ca-n zilele alea ne-am promit, doar din priviri si strangeri de mana (“Salut!”/”La revedere!”) ca nu ne vom opri niciodata din scris, ca vom fi pustii astia teribilisti pentru tot restul vietii. Chit ca niciunuia dintre noi nu-I pasa ce scrie celalalt – rar ne citeam unul pe altul si si mai rar ne si place ace citeam. Si probabil si mai rar decat toate era scrisul – eu aveam o povestioara juma’, Vlad mazgalise cateva nuvele pentru ca apoi sa lucreze la interminabilul sau tratat de filosofie, iar Alex., ei bine, Alex. era ceva mai special – am exagerat cand am spus ca nu ne placea ce citeam – tot ce scria Alex. avea ceva special si, desi ceilalti doi eram invidiosi, abia asteptam sa mai scrie ceva. Iar asta-l motiva sa scrie rar, sa se scuze mereu ca le prelucreaza si editeaza, desi toate-I ieseau din prima. Povestile lui aveau un iz de vis, atingeau la fix limita dintre realitate si ce e dincolo, amestecau religii si sex – erau, din lipsa de un cuvant mai bun, savuroase.

– Imi place Dulce, e cam ce as fi scris eu atunci. Desi, siropos; petale de cires si cacaturi din astea? Manca-te-ar mama de romantic… Dar dupa zborul vostru as fi continuat altfel.

Si isi continua pledoaria cu tot c ear fi schimbat ele, un discurs jovial si usor cinic pe care il emana la fel de natural ca zambetul ce-l are pe buze in timp ce lumea lui pune stapanire pe ce creasem eu. Iar Vlad da tacticos din cap, in timp ce asculta, sobru asa cum ii sta bine unui viitor filosof.

– Totusi parca ii lispseste morala…

De fapt, ceea ce-I lipseste sunt conceptele. Nu e nimic meta, pentru Vlad totul pare servit pe tava, foarte prost acuns printre cuvinte comerciale si cacaturi sclipitoare menite sa ted ea pe spate prin doar aparitia lor pe fundalul alb.

– Ba, in general mai tot blogul tau e de cacat. Nu asta ne-am propus sa scriem atunci. Trebuia sa fie care maret, important, sa musteasca de intelepciune, cultura si cacaturi din astea, nu drama ta eterna si sentimente cacacioase.

Mai e vreun sfert de sticla si totul denatureaza in alt 2000-si-ceva, cumva alti trei oamenii band bere de pe la pranz, privind cum soarele apune rosiatic intr-un colt. Alex. isi deapana o poveste depre o cucerire in timp ce eu privesc in jur stingher. Am terminat prima nuvela si cea mai depresiva chestie pe care am scris-o vreodata. Le port pe ambele in buzunar, in doua exemplare fiecare si pandesc momentul cand as putea sa le scot si sa le pasez. Insa momentul asta nu simte nici o nevoie sa apara – Vlad realizeaza ca si el i-a tras-o tipei lui Alex. asa ca acum isi impartasesc impresii. Ca-ntotdeauna, Alex. castiga pentru ca el a ajuns peste tot, asa ca trebuie sa povesteasca tuturor cum e. Conversatia asta devine interminabila, in timp ce Alex. descrie fiecare secunda, fiecare pozitie, fiecare penetrare. Sunt atat de tembel incat din cand in cand rosesc si-mi plec privirea. Tot ce-am scris ramane aruncat intr-un colt al mintii, alaturi de alte fragmente mototolite, cu singura diferenta ca nuvela n-o voi recupera niciodata. Prima chestie pe care am scris-o vreodata si n-am nici cea mai vaga idee unde e.

Se lasa noaptea, se mai comanda bere si se lasa tacerea, aia care o sa tina multi ani si care probabil n-o sa se termine niciodata. Cred ca am fost singurul naiv care am crezut in prostiile noastre, si singurul neadaptat care n-a reusit sa-si umple viata cu altceva. Cel putin asa am crezut cand am simtit ca incepe sfarsitul, stupid cu niste bucati de imaginatie impaturite in buzunar in timp ce ceilalti doi chiar traiau. Nu-si imaginau ca traiesc, nu aveau nevoie sa picteze cu tus noi lumi. Lumea asta era a lor, schimbasera pixul cu penisul lor si puteau mazgali orice oricunde. N-am prins deloc metamorfoza, insa intr-o dimineata un romantic, un postmodernist si un filosof s-au trezit transformati intr-un gandac si doi oameni.

– Ne mai vedem prin oras, daca ne gasesti.

Nu i-am auzit spunand asta, insa asa mi-am imaginat multi ani dupa aia. Asa ca dati-mi voie sa ma cac pe el de scris si sa-mi vad de altele.

Sticla de Jack e goala si norii de alcool mi se imbiba in creier, in timp ce fantomele personale sunt indecise daca sa ma mai insoteasca sau sa ma lase dracului in pace. V-ati gandit vreodata la fantome? Mare lor problema e ca nu-mi dau seama daca am nevoie de ele sau nu. Voci, fantome, zambete – orice ca sa trec prin zi. De fapt, ca si mine, prizonieri ai imaginatiei mele. Toate exista pentru ca inca ma gandesc la ele, daca n-as fi fost gandacul asta timid ar fi murit uitate de mult. Dar intrebarea care chiar conteaza este ce s-ar fi intamplat cu mine daca le-as uita cu adevarat. Eu as supravietui?

Da, scriu. Si da, iubesc zambete, orice ar insemna asta. Ingrop inca o pereche de demoni si continui sa visez; in felul meu, bineinteles.

Si, mai ales, da, scriu, si-mi place si, momentan, stiu de ce fac asta.

O ultima imbratisare, ultimele strangeri de maini, poza de grup, pictata in ultimul asta paragraph. Prost si neinteligibil, stiu, insa e mai bine decat ce a ramas in realitate. Zambete de copii neghiobi ce cred ca pot face orice – si, stiti ceva, chiar am putut.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s