Preludiu


De ce nu mai scrii ceva? Uite, ai putea incepe asa…

In seara aia, inghesuit la o masa deloc comfortabila din Piranha, prin aroma odioasa a micilor innecati in fum de tigara, parfumul Alexandrei a inflorit din zambetul Irinei. Ca orice floare care se respecta si despre care merita scris, a aparut discret, un mugure firav, o configuratie familiara a buzelor, cu colturile ridicandu-se incet, petalele deschizandu-se, irisul ivindu-se dintre foliile ce-l ascundeau, pentru ca totul sa se termine intr-o explozie de dinti albi si ochi albastri. Si inainte sa reusesc sa-mi imaginez ca stiu zambetul ala, o obsesie olfactiva, la fel de familiara, m-a cuprins, mi-a aruncat un colac de salvare, de parca stilul cainesc prin balta de bere nu mi-ar fi fost suficient, si m-a tras, pentru cea mai mica fractiune de secunda, intr-un trecut al cezurii; allegro, andante, adagio. Lento? Sau simtul necesar s-a topit undeva, sub sticlutele de parfum rasturnate cand m-a trantit cu spatele de dulap, cu sanii ei presandu-mi pieptul si buzele ei cautandu-le infometate pe ale mele. Nesatioase? Probabil asta e cuvantul potrivit. Sticlute sparte, haine aruncate peste tot, ochi albastri undeva pe lumea asta, buze ce coboara si un parfum care sa le faca pe toate pierdute. Allegro? Nu. Vivace si poate putin (mult?) prestissimo. Iar cand muzica moare, acel parfum de sticlute sparte pe toate fetele de pe strada, sanii ei ascunsi (bine) sub fiecare tricou, plover, bluza ce-mi iese in cale. Desi, cand muzica moare apare meta-muzica, muzica despre muzica ce a murit, glorificand ceea ce a plecat dintre noi: noua specie de trubaduri canta despre poetul disparut, uitand de fapt cum mirosise acesta candva. Despre morti numai bine – avea ochii albastri, par blond matasos si stiam cum sa-si traiasca viata; era un poet bun/rau pe care l-am iubit/urat, insa s-a dus. Si chiar daca nu s-a dus, il ingropam incet in meta-muzica, muzica despre muzica, povestile siropoase despre cum Alexandra era o nimfomana ce mirosea a crini, cu sani mari, moi si un pic lasati, ridicati mai intotdeauna de un sutien negru ce promitea un decolteu carnos, dezvaluind exact sfertul necesar din fiecare san.

Dar muzica nu moare, nu poate muri. Daca pentru o clipa vi se pare ca a murit, inseamna ca nu ati auzit-o din prima. Ati fi surprinsi? In fond, e doar muzica; si merita sa-ti dedici viata doar muzicii? Cand urechile nu va functioneaza, deschideti ochii, inspirati adanc, atingeti cea mai apropiata fiinta. Pe rand sau toate o data. Simtiti ceva? Ar trebui; in fond, traiti…

Dan s-ar descrie ca eternul plictisit. Si-atunci de ce atatea scuze? O masa din Piranha cu 8 oameni inghesuindu-se pe scaunele a 6. Bucati de carne atingandu-se, maini scurgandu-se „intamplator” pe pulpe, bocanci grei lovindu-ti rotula. De ce ai fi plictisit in balci? Casca ochii inlacrimati de fum si enjoy the ride.

Anunțuri

2 gânduri despre “Preludiu

  1. Pingback: 2010 in review « Blog de Bere

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s