Vin alb


Se intampla pe la sfarsitul anilor ’90, intr-una dintre vacantele de la liceu. Era o vacanta de primara sau sfarsitul vacantei de vara, pentru ca afara era o vreme frumoasa, uscata, dar nu torida cum incepeau sa incepeau sa fie zilele de vara, pregatidu-ma probabil pentru verile din Bucuresti. Imi petrceam aceasta zi de vacanta in coltul meu din Vaslui, in pat, uitandu-ma la televizor. Pe vremea aia televizorul nu luase ca model de audienta OTV-ul, ProTV nu prezenta biografie fiecarei morti violente din Romania, babele scapau mai putin violate decat acum, televiziunile de stiri care sa-mi spuna ce si cum sa gandesc fie nu existau, fie nu-mi invadasera inca timpul, canalele derivate din Dicovery nu devenisera inca modelul cultural al televiziunii iar Cartoon Network era doar un canal amuzant de privit si nu singurul care era sincer in scopul sau de a-ti topi creierii. Televiziunile inca mai indrazneau sa dea un film nou in timpul dupa amiezii si nu sa reia aceleasi farse de categoria B, sau sa dea filme in care sa divinizeze la rangul de actori maimute, caini, pisici, raci, gandaci sau orice animalut care printr-o fericita aranjare a evenimentelor putea sa vorbeasca, sa cante sau sa devina agent secret. Si tot pe vremea aia, ca si manelele, telefoanele mobile nu reusisera sa ne invadeze. Erau doar doua categorii de oameni care aveau telefoane mobile – cei care aveau neaparata nevoie de ele, fiind cautati in fiecare secunda a vietii lor, si cei care isi purtau toate conversatiile telefonice doar pe balcon, iar un fir atat de lung incat sa le ajunga pana acolo fiind un lux pe care nu si-l permiteau. Pe cei din a doua categorie ii vedeam mai in fiecare zi cand ma duceam la scoala; de fapt mai intai ii auzeam, pentru ca de pe balcon nu se poate vorbi decat tare la telefon, astfel incat toata lumea de pe strada sa te auda si sa-si ridice ochii spre tine, admirandu-ti viata patetica. Mult timp nu mi-am putut imagina astfel de discutii despre vreo boala a unei rude indepartate, despre bani imprumutati sau despre gogosarii su castravetii ce trebuiau murati purtate in alta parte decat pe balcon, si tipate pentru tot cartierul.

Si, pentru ca nu aveam telefon mobil, telefonul fix suna, motivandu-ma sa ma sustrag lentorii ce punea incet, incet, stapanire pe mine. Zgomotul scos de telefonul fix – o buna parte din viata as fi vrut sa-l asociez prietenilor, insa in perioada aia nu prea l-am auzit. Asa ca a trebuit sa revina la asocierea pe care a primit-o din prima zi cand nenii draguti de la Romtelecom l-au instalat prin casa – Alin. Desi stateam la doar o scara distanta, de obicei ne sunam ca sa ne programam vreo intalnire; asta mai ales dupa ce amandoi am devenit destul de lenesi incat sa ne petrecem zece minute la telefon incercand sa ne convingem unul pe altul sa ne vizitam, in loc sa ne deplasam unul la casa celuilalt. Mai tarziu, zgomorul scos de telefon avea sa devina confuz, provocand fie bucurie, fie tristete, fie enervare de-a dreptul – Ana incepuse sa puna stapanire pe celalalt capat al firului. Dar asta e alta poveste.

– Ba, ce faci?

Poate ar fi trebuit sa-mi dau seama in momentul ala ca vocea sa avea ceva ciudat in ea – nu avea plictiseala de care era cuprinsa cand ma chema la el, si nici jovialitatea cu care de obicei reusea sa ne scoata pe amandoi din casa. De data asta, daca chiar as fi fost atent si as fi banuit ceva, se simtea in vocea lui ceva confuz si retras.

– N-ai chef sa cobori pana la garaj? Mai am niste vin, bem si noi ceva, mai stam la o gargara… Si nu incerca sa ma aburesti cum faci de obicei, ca stiu ca stateai in casa si dormeai.

Asa ca nu mai aveam nimic de facut decat sa-i spun ca o sa fiu jos in vreo zece minute, timp rezervat treburilor din baie si schimbarii vestimentatiei. Aveam o problema, si inca o mai am, cu purtatul treningului in afara casei. Nu inteleg cum unii oameni, atunci cand ies “in oras” considera ca cele mai bune haine pe care le-ar putea purta sunt pantalonii si bluza de trening; plus ca, pe atunci, hainele sport pe care le purtam eu, si probabil majoritatea cunoscutilor,  aveau in comun cu marile firme doar literele, anagramate in fel si chip pe vaporul pe care fusesera fabricate. Le luam mereu din bazar si dupa cateva zile pantalonii faceau “genunchi”, latindu-se ingrozitor in partea respective a corpului.

Garajul in fata caruia trebuia sa ne intalnim se afla in spatele blocului. Tatal lui Alin cred ca a fost printre primii care isi construiseara garaj, pentru ca tin minte ca a existat un timp in care doar cascarabeta lui de table statea acolo, avand ca vecin, undeva in dreapta, un parc pentru copii, cu scranciobe si leagane din metal de pe care se scorojise vopseaua. Probabil candva fusesera verzi pe de-a-ntregul, insa eu mi le aminteam mai mult ruginii, roase de trecerea timpului. Apoi parcul disparuse incet, incet, sub spiritul intreprinzator al celorlalti oameni, care s-au gandit ca nici lor nu le-ar strica sa aiba unde sa-si ascunda masina. Un lucru insa ramasese la fel – atmosfera ruginie, coloarea garajelor fiind singurul lucru care mai amintea de uriasul potential de tetanos al fostului parc.

Cand am ajuns jos, Alin deja deschisese usile garanjului si ma astepta. Fata lui parea obosita si palida, degajand o stare de soc sau poate uluiala. N-am apucat sa-l intreb ce-a patit pentru ca deja era aplecat, scuipand afara tot ce mancase in ziua respectiva.

– Ba, esti bine?

Nu eram prea sigur pe ce ar trebui sa spun in situatia asta. Si nu pentru ca as fi avut vreo greata deosebita fata de greata lui; ci pentru ca simteam, dupa fata lui si ochii sai palizi, ca e ceva mai mult decat un amalgam intestinal. Desigur, eram prieteni, poate chiar prieteni buni, insa o prietenie masculina, asemanatoare celei careia i se face reclama in filmele americane – viata personala a fiecaruia era a lui, lasand destul de rar sa treca dintr-o parte in alta probleme cu adevarat importante. Sau poate asa eram doar eu, inchis in lumea mea, si ma asteptam, oarecum nedrept, si de la el la acelasi lucru.

– Esti sigur ca s-o dam pe vin e o idee buna? Nu pari tocmai in forma…

Dar, inca aplecat, imi facut semn cu mana ca nu. Si apoi, dupa ce reusi sa-si franeze impulsurile intestinale:

– Deci trebuie neaparat sa bem. Asta nu-i… facu o pauza pentru ca o noua horcaiala il cuprinse, in timp ce eu incercam sa-mi indrept privirea in alta parte, pentru ca simteam cum si matele mele incepeau sa tremure. Trebuie sa bem da? Asta… si arata oarecum jenat spre balta ce o facuse. Iti explic eu mai incolo…

A coborat in beci, a scos de acolo o sticla de plastic de doi litri, ce inca mai avea pe ea eticheta de Frutti Fresh, desi literele incepusera sa se starga. Ne-am asezat in spatele scarii mele si am inceput sa luam fiecare cate o inghititura, pasand sticla de la unul la altul. Cand am inceput, mai tarziu, sa beau in Bucuresti, un timp mi-a fost dor de gustul ala de vin de tara – orice sticla as fi cumparat din supermarketuri, parca ii lipsea ceva. Si nu pot spune ca vinul ala avea un gust deosebit; sau, cum imi spunea de multe ori mama, ca era mai sanatos decat cele imbuteliate. Poate ca ceea ce n-am reusit sa gasesc mai tarziu a fost simplitatea lui – era doar un vin de tara, crescut pe un deal anonim, dintr-un soi hibrid de vie. Bunicii nostri nu separau decat rar soiurile, asa ca singurele marci de vin pe care le cunosteam erau vinul alb si vinul negru. Probabil de asta nu mi-a placut sa beau vinul adus de alti prieteni din potgoriile personale – fiecare stia dealul, unghiul de inclinatie a razelui soarelui, temperatura de fermentare si tot asa; culoarea, singurul criteriu de comparatie pentru mine, era doar o nota in subsol.

Stateam tacuti, band si pasand sticla. Nu indrazneam sa-l intreb de unde aparuse manifestarea intestinala. Credeam ca daca o sa fac asta o sa cad intr-un soi de patetism, intr-o apropiere masculina ciudata ce o sa se termine cu lacrimi si imbratisari. Asa ca taceam si degustam, asteptandu-l pe el sa deschida primul gura. Iar pe la jumatatea sticlei, cand amandoi clipeam deja mult mai des decat de obicei, a facut-o.

– M-am dus azi dimineata sa iau paine, si cand m-am intors, cum urcam de la parter, aud o usa ca se deschide si scoate capul Nigel. Il stii, ala de la parter de la mine. Undi umbli, uai? imi zice. Cica ma tot suna de vreo zece minute si nu-i raspundea nimeni. I-am explicat ce si cum si l-am intrebat ce treaba are cu mine. La care se apropie, se uita in jur, si-mi zice cu ranjetul ala tampit al lui: Pai voiam sa te intreb daca vrei sa futi. Ca e o proasta la mine si stam cu baietii si o babardim. Si ma gandeam ca poate vrei sa te bagi si tu.

Incercam sa-mi derulez in cap intreaga scena, suprapunand involuntar asupra ei toate cliseele desprinse din filmele americane care imi umplusera vacanta: Nigel, cu negul sau imens pe obraz uitandu-se in jur ca un negru cu haine cu trei marimi mai mari pe el, incercand sa-si ascunda combinatiile de orice martor indiscret; Alin, cu timiditatea lui nebanuita ascultand; si apoi ultima replica – o fi ras Nigel la umorul sau involuntar? Probabil ca nu – era prea dobitoc sa stie oricare dintre cele doua cuvinte.

Banuiam care a fost raspunsul lui Alin. Eram destul de sigur ca amandoi eram inca virgini, iar graficul vietii noastre sexuale viitoare nu promitea a se ridica peste zero catusi de putin. Asa ca oferta unei partide gratuite parea destul de atractiva. Si eu cred ca as fi imbratisat propunerea fara sa ma gandesc prea mult.

– Ce dracu puteam sa-i zic? Normal ca vreau sa fut. Dupa ce m-am tot frecat de pustoaica aia de mi s-au facut coaiele ca pepenii, pentru ca ea sa-mi spuna ca nu face nimic pana dupa casatorie, cum sa nu vrei? I-am zis ca vin imediat la el; intre timp am dat o fuga pana la farmacie sa-mi iau prezervative. Mare cacat si cu prezervativele astea – se uita proasta aia la mine si eu nu stiam cum sa-i zic. Ca ce vreau? Prezervative vreau, proasta dracului, ca doar nu copii; sau un nou ecosistem in chiloti, ca de la femeile lui Nigel nu m-as astepta la altceva.

S-a oprit, infuriat de faptul ca trecuse de prea putin ori prin asta incat sa fie in stare sa cumpere prezervative fara sa se inroseasca. Il intelegeam perfect, mai ales ca eu nu trecusem deloc prin momentul asta.

– Oricum, ajung la asta si il vad pe el si pe inca trei frecandu-si-o de zor si rajind. Ai vinit, uai! M-a luat Nigel. Stai ca mai e unu inauntru, si cum termina te duci tu. Dupa tine noi cre’ca mai dam niste ture. Si au pufnit toti in ras. Intre timp, fa-ti-o mare si pune-ti caciula, ca nu stam dupa tine.

Partea cu facutul mare lipsea din poveste, si nici eu nu am incercat sa ma concentrez prea mult asupra ei. Oricum ma chinuiam destul sa nu-mi creez imaginea celorlalti abuzandu-si jucaria. Simteam insa cu grotescul scenei incepe si pe mine sa ma patrunda; filmele porno pe atunci erau rare, greu de vazut, si foarte soft, iar internetul inca era un soi de mit. Asa ca scena unui astfel de gang bang era oarecum greu de digerat. Simteam cu matele mele incep si ele sa tremure un pic, stimulate si de vinul alb ce le era acum locatar.

– Pai si totusi aia ce era? O curva pe care o platisera astia? am reusit sa intreb.

– Curva pe dracu. Stai sa-ti zic. Cand a iesit ala din camera, deja ma simteam pregatit, tot gandindu-ma cat si din ce pozitii o sa i-o trag. Ma gandeam ca poate mi-o si ia un pic in gura la urma. Insa cand am intrat si-am vazut-o pe asta, mi s-a tuflit instant – era o tiganca, slaba si urata, cu niste tate mici si naspa dispuse, cu ditamai fofoloanca. Curva nu stiu daca o fi fost, dar din ochiul vanat si buza umflata am tras concluzia ca astia nu-i dadusera nici un ban. Probabil alt bou o fi avut datorie la Nigel sau, mai probabil la varu-su, si i-o daduse pe asta. Si cum ei nu prea ii convenise afacerea, isi luase vreo cateva bucati ca sa fie convinsa. Se uita la mine speriata, asteptand sa sar pe ea si s-o bruschez. Cre’ca dupa cat i-o trasesera astia deja incepusesa se obisnuiasca cu ideea. Nu stiu cat de confuza a fost cand m-a vazut deloc sculat si cu un prezervativ ce tot tragea sa cada.

Se opri din nou, luand sticla si tragand din ea fara oprire timp de cateva secunde. Dupa ce a terminat am luat-o si eu si am facut acelasi lucru. Cu toata obsesia noastra puerila pentru sex, grotescul ne biruise pe amandoi in acea zi – pe el ca semi-actor iar pe mine ca spectator la mana a doua. Totusi, oricat de greata incepea sa mi se faca, curiozitatea aflarii deznodamantului era mult mai puternica.

– Si ce-ai facut?

– Ce-am facut? N-am facut nimic. Am incercat s-o intreb daca are ceva, insa proasta doar statea in pat si astepta. M-am uitat prin camera, am gasit o sticla de apa si i-am dat sa bea. Apoi am mai stat pe acolo cateva minute, sa simulez ca fac ceva, apoi am iesit. Astia m-au primit razand; poate ar fi aplaudat daca ar fi avut ambele maini libere. Cum te simti acu ca esti barbat? Am dat din cap, apoi am bolborosit ceva, nu mai stiu ce, si am mimat o scuza ca trebuie sa ajung acasa, ca ajunge si mama acum. Au inceput sa rada ca acum sunt barbat si nu mai trebuie sa acult de mama. Mureau de ras in timp ce eu ma strecuram pe usa. Cand am ajuns acasa, primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma bag in baie si sa decartez. Cand te-am sunat credeam ca imi trecuse. Dar mai da-o dracu, sa bem.

Si am baut, in continuare, tacuti, fiecare pierdut in gandurile lui. Iar cand prima sticla s-a terminat, Alin a mai coborat sa ia una. El bea tot mai energic, incercand sa-si stearga din cap ziua respectiva. Eu pasiv, incercand sa rationalizez, incercand sa gasesc o logica in ce se intamplase. Nu credeam ca e o solutie sa bei ca sa uiti – dar cum altfel poti sa evadezi din grotesc? Imi era usor sa rationalizez, pentru ca eram in exterior si ma afecta doar la un nivel estetic. Dar el? Cat timp aveau sa-l bantuie toate astea? Sa bei ca sa uiti e o prostie; o prostie pe care aveam s-o uit mai tarziu, inecat in propria-mi drama personala. Si atunci aveam sa rationalizez ca sa bei ca sa uiti e singurul lucru pe care il poti face.

Dupa a doua sticla eram destul de prastie amandoi, incat sa mergem acasa era cea mai buna idee. Am urcat scarile greoi, tinandu-ma de balustrada. Ajuns acasa, inainte sa ma bag in pat, m-am spalat de cateva ori pe dinti incercand sa elimin mirosul de doaga ce-l emanam. Nu cred ca am reusit, pentru ca primul lucru pe care l-a facut tata cand a intrat in camera a fost sa strambe din nas si sa deschida geamul. Ca-ntotdeauna nu mi-au zis nimic, probabil mai bucurosi ca am reusit sa socializez cu cineva decat suparati ca am baut. M-au asezat la masa si m-au intrebat cum mi-a fost ziua, iar eu le-am spus ca nimic deosebit.

Amintirea zilei respective imi revine cateodata. Cu Alin n-am mai vorbit niciodata despre ea, si cred ca a trecut cu bine peste; ba chiar mi s-a parut ca chemarile lui sexuale au devenit oarecum mai blande de atunci. El nu stiu daca a dormit prost din cauza asta, insa in perioada cand eram indragostit innebuneste de Ana, imaginile tigancii batute imi reveneau obsesiv in vise, incat Ana era nevoie sa ma imbratiseze si sa incerce sa ma linisteasca. Nu i-am spus niciodata ce visam; dar ma trezeam tipand, temandu-ma sa nu ajunga si ea vreodata in situatia aia. Aveam o grija paranoica pentru ea, care a evoluat in obsesie si apoi in gelozie. Si, mult mai tarziu, in nimic.

Si a mai aparut mult mai tarziu, cand prezenta Anei se stersese de ceva timp din viata mea. Eram in perioada betiilor crunte si impersonale, ce stergeau paranoia de dupa despartire si reimpacare si iar despartire; betii goale care trebuiau sa ma fac sa uit, si care nu reuseau, si care nu se mai terminau. M-am trezit transpirand, singur in patul imens si gol, tulburat din nou de povestea lui Alin. Desi era tarziu, am sunat-o.

– Ce vrei la ora asta?

– Voiam sa stiu daca esti bine…

– Dan, iar esti beat, lasa-ma dracului in pace.

Da, iar eram beat, si nu reuseam nicicum sa uit de ce eram beat. Poate o gura din vinul ala alb de demult m-ar fi ajutat sa-mi revin dar, ca si povestea mea cu Ana, se pierduse demult in timp.

Anunțuri

12 gânduri despre “Vin alb

  1. Frumos. Adica naspa. Adica frumos in sensul de lectie. Doar timpul vindeca, betiile nu.. dar stai linistit, doar daca o spun nu inseamna nu o fac.

  2. Vai ce imagine.. Bai imi place din ce in ce mai mult cum scrii, chestia asta imi inspira o scena de film romanesc bine facut, asa cum sunt f f putine ( adica scena cu voi doi band vin si el povestind ). Neaparat fara soundtrack. Liniste. Nu stiu de ce romanesc. Niste tunsori comuniste. Ai lasat niste imagini foarte puternice.

  3. Pingback: 2010 in review « Blog de Bere

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s