Scump – unfinished


La asta lucram candva… ca mai toate proiectele l-am abandonat la un moment dat… Asa ca iata cam ce reusisem sa scriu:

SCUMP

Stăteam victorios deasupra ei şi zâmbeam; un zâmbet ciudat, de care eram mândru şi plictisit în acelaşi timp, un zâmbet de prost inţeleasă şiretenie şi neîngrădită retardare. Stăteam şi mă gândeam “ea oare ce-o fi gândind acum”; nu făcea decât să se uite la mine şi să surâdă. Să surândă, şi nu să zâmbească; un surâs minunat, luminos, binevoitor; în nici un caz un zâmbet… mai ales tâmp.

– Tre’ să recunoşti că nu te aşteptai, am spus repede, dregându-mi surâsul, tocmai înainte ca ea să spună ceva. Nu voiam sub nici o forma să fie ea prima care zice ceva. Chiar dacă ceea ce tocmai spusesem era o mare – ba nu, imensă – prostie. Normal că nu se aştepta; nici eu nu mă aşteptam; nici măcar Domnul (iertată fie-mi erezia) nu se aştepta.

Închise gura. Deodată parcă deveneam mai interesant. Se ridică în coate, îşi duse capul într-o parte, mă privi galeş, chicoti şi apoi îşi dădu parul pe spate. Ştia că faza asta mă înnebunea şi plăcea să savureze nebunia mea.

Nici tu nu te aşteptai… nici Dumnezeu, iertată fie-mi erezia, nu se aştepta.

Era rândul meu să chicotesc. Numai că al meu nu era aşa de dulce, era mult mai grosolan. Şi sunt sigur că-mi ura râsul… era probabil din cauza tonelor de glume proaste (părerea ei, mie mi se păreau destul de bune) pe care i le spusesem si nu le gustase măcar un pic.

– De ce râzi?

– Eşti amuzantă. Îi zâmbi-i graţios, încercând să o îmbunez.

– Tu în schimg nu eşti. Ai aceleaşi glume proaste ca întotdeauna. De ce-s aşa de amuzantă?

– Hmm… ştii tu… Dumnezeu nu ştia… şi apoi erezia… imi place când faci asta… e amuzant…

– Mdea… am uitat de ideologia ta religioasă. Cum era? Crezi că există dar refuzi să I te supui… sau cum? Oricum, e una dintre prostiile tale de “om inteligent”.

Mă făcea mereu să simt ghilimelele, să nu uit că vor fi mereu acolo. Nu avea o părere prea buna despre mine si prietenii mei “culţi”. După părerea ei era o adunătură de semi-piedre-vară, care se credeau mult mai buni decât erau în realitate, şi care în relitate erau nişte încrezuţi terminaţi. Şi ca mezin în această familie (erau la o facultate reală pe când ei erau filosofi, filologi, psihologi sau orice altă chestie cool si useless; ba mai rău, uitasem de lecturile alea de suflet şi o ţineam pe SF-uri, lucru destul de ofensator pentru ei; iar zilele trecute o cimisesem şi mai rău, când le spusesem că am vazut volumul 4 din Operele lui Platon şi eu nici nu ştiam că se mai editează) eram în mare parte de acord cu ea. Şi bineînţeles că ştia asta, însă prefera să se comporte ca şi cum nu exista nici o diferenţă între mine şi ei. “Ţi-am spus, ei sunt misogini, eu-s de-a dreptul mizantrop.” Îi spusesem, afişând acelaşi zâmbet tâmp, într-o zi. Dar ştia că raportul dintre adevăr şi minciună din fraza respectivă era destul de disproporţionat; ştia mult prea multe despre mine şi probabil de aia o iubeam atât de mult.

– Ştii foarte bine ca nu e aşa… e mai nuanţată treaba…

– Dacă e nuanţată, atunci nu mai râde de cei care chiar cred in ceva.

– Nu râdeam. Mă enerva de fiecare dată când se supăra aiurea. Făcea asta foarte des şi pentru ea nu însemna mai nimic, îi trecea imediat, dar eu pur îi simplu nu reuşisem să mă obişnueisc cu felul ei de a fi. Hai s-o lăsăm moartă cu asta şi să discutăm despre ceva mai vesel… de exemplu despre noaptea asta.

Nu deveni instant serioasă, însă clipi rar, oprindu-se la fiecare redeschidere şi privindu-mă printre gene. Lua faţa asta de fiecare dată când trebuia să dea o veste proastă; de fapt mă înşelam… faţa era cu totul alta, mult mai expresivă şi impresionantă… o faţă care te făcea să chiar crezi că-i pare rău pentru ceea ce-ţi spune; ceea ce vedeam acum era doar o imitaţie destul de proată; deranjantă mai ales pentru ca ea nu incerca să imite nimic… doar îmi oferea o imitaţie.

Noaptea asta? Ce e de discutat despre ea?

Ne cunoscuseram candva demult… foarte de mult. Povestea noastră nu avea nimic din comun: eu mă plictiseam şi m-am dat la ea, ea se plictisea şi a acceptat avansurile. Nici măcar nu o găseam interesantă; sau frumoasă; dar avea ceva şi pur şi simplu mă atrăgea din ce în ce mai tare. Cât despre motivele ei: n-am nici cea mai vagă idee – nu eram cea mai drăguţă făptură din zonă şi nici cu şarmul nu prea mişcam (pe atunci). Aşa că am devenit doi afurisiţi care abia se suportau şi care îşi petreceau mai toate ieşirile în oraş împreună.

– Şi, totuşi, Ana? Nu mi-o lua în nume greşit, dar pur şi simplu nu vă văd împreună. Nu ştiu, nu este genu tău; iar tu nu eşti absolut deloc genul ei.

Cuvinte încurajatoare din partea unui prieten; şi probabil ar trebui să apreciez sinceritatea; însă cine dracu e el ca să se amestece în viaţa mea?

– Nush, frate, îmi place… mă face să mă simt bine… care e problema? (diplomaţie; never leave home without it… că dacă-i făceam trimitere unde credeam eu că ar fi bine să-şi petreacă vacanţa n-ar mai fi plătit berile; şi era destul de târziu).

– Bă… ideea e că petreceţi prea mult timp împreună. Ultima dată n-ai mai ajuns la cenaclu; planurile pentru festivitate le-ai lăsat moarte… iar despre căcatul ala de design nici nu mai vorbim. Eu ca eu, dar Dorin e destul de spărat… dacă n-aveai chef să te ocupi de ele trebuia să zic.

Hmmm… niciodată nu mi-a placut numele de Dorin; mai ales când nici măcar nu se numea aşa persoana respectivă – cum dracu poţi să ajungi de la Doru (de altfel ce părinte lipsit de suflet şi-ar numi copilul Doru? nu Dumitru sau mai ştiu eu ce bardai numele ce ar putea fi abreviat la amărăştenia de Doru… ci chiar Doru… scrie în buletin) la Dorin. Şi mai deranjant era faptul ca fusesem prieteni cândva (oficial încă mai eram… dar nu-s genu de om care ţine la formalităţi); între timp el se autoproclamase conducător spiritual al grupului nostru (îi mai lipsea doar să îşi petreacă o vacanţă într-un loc cu un nume intelectual şi să ardă un jurnal acolo), era “coproducător” al unui cenaclu literar-folosofal la care participau toate obscurităţile oraşului (ştiţi idioţii ăia care se laudă că rup stilul în compuneri de care şi Kant, oricine ar mai fi şi ăsta, ar rămâne uimit, pentru ca apoi să prezin
te o banalitate greţoasă de copil de doi ani; genul de oameni care nu ştiu să participe la o dezbatere pentru că sunt prea proşti să-ţi inţeleagă argumentele – cred că aţi prins ideea); şi, probabil ceea ce mă deranja cel mai mult, devenise mare apărător al bulevardelor culturii (“Cărtărescu, Kundera, mai ales K. Dick si Card n-au ce căuta acolo”) şi punea terminaţii mai sus meţionaţi pe o treaptă culturală ierarhică mai bine poziţionată decât a mea. Bineînţeles că el nu ştia că data următoare când va mai zice că ar trebui s-o las mai moale cu calculatorul şi să îl studiez mai atent pe Kant (din nou: cine dracu e ăsta şi de ce vorbeşte aşa mult lumea de el), îl voi lua cu cea mai mare dragoste de gât şi voi sări cu el de geam (cel mai probabil doar îl voi arunca, nu-l şi voi însoţi în călătorie… am zis şi eu aşa, de metaforă). Dar nu aveam nici cel mai mic interes să-l informez; cultura sa reală nu mă interesa câtuşi de puţin.

– Bă, sincer să fiu m-am săturat să mai petrec timpul cu idioţii aiă; şi nici n-am atât timp liber încât să-l aud pe unu’ mâncând căcat juma de ora şi ceva şi nespunând absolut nimic. Cenaclu lu’ peşte mă omoară cu zile; nu ştiu cum de tu nu ţi-ai băgat picioarele în el încă. Cât despre design şi festivitate… (urma o serie de cuvinte urâte care nu merită reproduse)

Alex avea toate calităţile care ar fi trebuit să facă din el prietenul perfect: era mizantrop, nu misogin, inteligent, nu muncitor, avea o lene aproape de desăvârşire, îi plăceau fetele şi plătea berea destul de des. Cu toate astea nu prea ştia să-şi folosească optim calităţile. Iar acum mă enerva la culme luând apărarea unor lucruri pe care nu dădea doi bani.

– Oricum, pur si simplu mi se pare ca nu vă potriviţi.

“Costi e un tip de treaba, potrivit pentru mine. Ştii ca noi doi…” asta era povestea pe care mi-o spunea acum. Şi eu o întrebam, dacă Costi e aşa bun, ce cauţi in patul meu?

Ca şi Dorin, Costi era un nume idiot; mai mult, nu era prescurtarea la nimic, era numele său real, din buletin; şi era stupid. Plus ca tipul care îl poseda era un idiot; nu, nu vorbeste doar gelozia, chiar era un idiot. În primul rând pentru ca arăta foarte bine; furstrant de bine; şi avea un charm extraordinar – nu puteai să nu-l placi când îţi vorbea. Nici un domeniu nu-l depăşea: putea să vorbească despre literatură, tehnologie, muzică, sport, jocuri, etc; şi niciodată nu se repeta, mereu zicea câte o chestie nouă şi interesantă. Nu injura, nu vorbea urât, nu se enerva, ştia să asculte, să-şi argumenteze ideile, să-ţi spună când nu e de acord cu tine fără să te ofenseze… un idiot. Şi era nebun dupa Ana: de fiecare dată când erau împreună nu-şi putea lua ochii de la ea, îi acorda toată atenţia sa, o făcea să se simtă ca o prinţesă.

Mi-l prezentase cândva demult şi nu-l putusem suporta din prima clipă. Tocmai ne despărţiserăm (cred că în mare fusese vina mea – mă pierdusem în muncă şi o neglijasem aşa că într-o zi pur şi simplu nu a mai suportat) şi plecase acasă. Şi pe tren întâlnise acest specimen superb numit Costi. Povestea era destul de romantică şi interesant; cel puţin cred că m-ar fi interesat dacă nu ar fi fost vorba de Ana. Aşa că intr-o zi venise la mine “Dan, ştii, am găsit pe altcineva…”

După faza asta vă cam imaginaţi cam ce a urmat: “Cum ai putut lasă o fată aşa bună să-ţi scape?” “Dar cum s-a intamplat?” etc etc. Toate intrebarile idioate pe care lumea le pune în asemeni situaţii.

– Deci te-ai culcat cu mine pentru ca… ? Adica as vrea si eu sa inteleg… stii tu… chestia aia cu sa nu mori prost…

– De ce te comporti ca un idiot? se încruntase puţin, şi mă privea ca şi cum aş fi făcut cine ştie ce grozăvie. Punea farmec chiar şi în chestia asta… de fapt cred ca era chiar un punct forte al ei: orice critică ai fi vrut să­-i aduci, se încrunta puţin, ridica discret din sprâncene şi se uita la tine astfel încât regratai amarnic că ai gândit ceva urât despre acestă minunată făptură.

– Nu înţeleg de ce acum vrei să-ţi baţi joc de mine, Dan. Ştiu că mă urăşti, dar nu cred că e cazul să mergi aşa de departe…

Se înşela amarnic… nu o urâsem niciodată… şi mai ales, nu o uram acum, după această noapte. În rest uram destul de multă lume; şi foarte multă lume mă enerva; şi de aceea câteodată mă mai terzeam trântind cometarii nelalocul lor, care enervau lumea. În fond, de ce sa fiu eu singurul epuizat din cauza stresului? Ia sa-i mai viziteze si pe altii ulcerul… Problema era că îmi creasem astfel un renume de ursuz şi afurisit, şi mulţi dintre cei care nu mă cunoşteau şi ma întâlneam pentru prima oară erau cam reticenţi… asta când nu mă ocoleau…

Şi chiar nu era nici o problema pentru ea faptul ca tocmai se dădea jos din patul meu? Gata, ma bag în patul lui Dan, am parte de o partida extraordinară de sex şi apoi gata, ne vedem mai departe de viaţă ca şi um nimic nu s-a întâmplat? Chiar aşa gândea? Că putea să se folosească de sentimentele şi corpul meu cum credea ea de cuviinţă?

– S-a întâmplat ceva între tine şi Costi? De ce nu-mi spui? Poate a-şi putea să te ajut? Voisem să zic “să vă ajut”, dar ştiam că aş exploda în hohote: cam ce ajutor ai putea aduce unui cumplu în momentul în care tocmai te-ai culcat cu unul din ei?

– Auzi, Dan, n-am nevoie de atitudinea ta idioată! Mai bine taci şi mă laşi în pace! Îşi aduna iritată hainele de pe jos şi se pregătea să se îndrepte spre duş.

De fapt, sincer să fiu, nu prea mă interesau problemele ei. Toată chestia asta cu “Costi/Ana – cuplul perfect” ma plictisise destul la timpul respectiv; îi auzeam pe toţi cum le admirau relaţia – “Se potrivesc perfect” “Sunt facuţi unul pentru celălalt” – şi probabil ca mai erau câţiva care gândeau “Bine că a scăpat de idiotul ală cu care era înainte”. Iar replica mea la toate astea era “Aşa… şi?” în fond erau doar un alt cuplu… ce atâta atenţie?

Anunțuri

10 gânduri despre “Scump – unfinished

  1. dude cool , m-ai pierdut oleaca pe fianl cu astia perfectii dar mana mea . pacat ca „abandonez ca al orice proiect” …lasa sa termin eu ce am pe cap si mai tin de capu tau …scriitor scot din tine … pace

  2. domnu’ am trecut si eu prin situatii din acestea…la prima vedere sunt cred ca am vreo 10 ani inaintea ta sau m-am nascut cu 10 ani mai devreme…si esti indragostit…rau…bafta in viatza…ce e al tau e pus deoparte…daca e pus 😛

  3. In primu rand ca oricat avans ai avea, nu conteaza asa mult… apoi, chestia asta am scris-o acu cateva luni bune, daca nu un an… si in ultimu rand, nu ziceam ca ai avea sau nu dreptate, pur si simplu te intrebam pe ce te bazezi cans spui asa ceva

  4. si apropos de varsta: la 22 de ani si eu credeam ca nu conteaza…acum sunt convins de cat de mult conteaza… bafta in viata…sunt convins ca o sa ai…see you around

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s