Cinci


In final ma veti tine minte… Va urasc pe toti…

Toti se purtau de parca era ceva normal; clase sociale bine sedimentate, iar intruziunile erau franate cat de crunt posibil. Daca erai un tocilar nenorocit stateai in banca ta si nu scoteai capul pe usa in pauza. Toate formele de violenta; psihic labil in cateva luni.

“Vrei sa-mi vorbesti despre tine?”

“Nu…”

“De ce crezi ca esti aici, Dan?”

“Dumneavoastre de ce credeti, domnisoara psihiatru?”

“De ce trebuie sa fii dificil?”

De ce trebuie sa inghit o groaza de idiotenii de la niste cretini care nu au nici cinci la suta din intelectul meu? De ce trebuie sa am o buza sparta sau un ochi vanat o data la doua-trei luni? Cati dintre ei au calcat in cabinetul asta?

“Acasa plangi?”

Intrebare stupida… cum dracu si-a luat asta diploma? Normal ca nu plangeam… nu eram chiar asa de terminat; si, oricum, acasa era prea tarziu. Trebuia sa plang atunci, pe moment, cand ma loveau, cand ma injurau, cand se luau aiurea de mine… cand ma faceau sa plang…

“Dan?”

Chiar nu-si dadea seama ca nu avea nici un rost? Chiar se credea prietena mea? Cu atat mai rau…

“Nu am prieteni.”

“Poftim… nu asta te-am intrebat… Si cum adica nu ai prieteni? Mereu te vad in pauza cu mai multi banieti. Pari a te simti bine.”

“Chiar tineti mortis sa patrundeti in mintea mea? E chiar asa important pentru dumneavoastra? Nici nu inteleg ce caut eu aici; pariez ca sunt sute de elevi mult mai interesanti in liceul asta. Va pierdeti timplu aiurea… si cheltuiti banii contribuabililor.”

“Povestesti cum l-ai lovit pe Vlad.”

In sfarsit ajugeam la partea amuzanta: sa povestesc cum eu, cu o vanataie pe fata, il batusem pe fiul profesoarei de sport.

“Stii ca risti sa repeti anul? De ce nu vrei sa vorbesti cu mine?”

“Bine, bine… imi pare rau. O sa spun adevarul… e vreo biblie pe aici sa pun mana pe ea, sau mergem pe incredere?”

“Nu e nevoie sa ma iei peste picior.”

Ce cautam in cabinetul asta? Eram un elev dificil: eram prea izolat, nu imi respecatm colegii, nu-mi respectam profesorii, refuzam sa particip la concursuri care ar fi adus mandrie scolii… si tocmai il batusem pe fiul profesoarei de sport. Se cam saturasera de mine.

“Deci, de ce l-ai batut?”

“Dumneavoastra mereu aveti vanatai dupa ce bateti pe cineva?”

“Te-a lovit cand incerca sa se apere… Eu as fi facut la fel.”

“Si presupun ca la fel ati fi injurat si scuipat pe cineva care a trecut pe langa dumneavoastra.”

“Asta sa fie adevartul motiv? Sau cauti scuze?”

Prietenii mei? La un moment dat chiar crezusem ca am asa ceva; credeam ca sunt interesati sa petrecem seri impreuna prin baruri si terase, sa dicutam despre matematica, logica, literatura, filosofie. Insa de la un moment dat mi-am dat seama ca eu eram singurul care-i suna si se milogea de o iesire. Sau ma intalneam intamplator cu ei. “De ce nu mi-ati spus ca iesiti?” Ridicau din umeri…

“De ce nu participi la concursuri?”

“De ce as participa?”

“Te compari cu altii la fel de buni cu tine. Aduci liceului renume.”

“Asta chiar a fost o gluma… Sa aduc acestui liceu renume? Ce a facut el pentru mine?”

“Cum adica? E cel mai bun liceu din oras: cei mai buni profesori, cei mai inteligenti elevi.”

“Da? In ce era? Si cu aia de se drogheaza in pauze cum ramane? Sau cu profesorii care nu vor sa te treaca pana nu le faci anumite fovoruri? Iar daca esti fata devine mult mai grav…”

“De cand ii intereseaza pe misoginii ca tine ce se intampla cu fetele? Nu ai trimis la cratita cateva la ultimul concurs de eseuri?”

“Ati schimbat foarte frumos subiectul… sa inteleg ca subiectele interesante nu sunt in meniu. Si fetele alea erau niste proaste; nu aveau idee despre ce vorbesc, si se mai dadeau si interesante. Proaste… Vreti sa discutam despre asta? Am destule de spus.”

“Orice, numai sa nu vorbesti despre tine? Ai pe cineva caruia sa-i spui absolut orice?”

“Nu…”

Reusise sa-mi inchida gura. Avea sa urmeze o dezbatere lunga despre faptul ca sunt complet anti-social si totusi imi pierd firea cand vine vorba despre asa ceva.

Un singur lucru imi placea la tipa asta: nu ma catalogase de cum intrasem pe usa. Si chair daca o facuse, nu-mi trantise eticheta cu informatician limitat pe frunte. Nu avea incredere in mine si credea ca o mint de ingheata apele, insa nu ma catalogase. Era mai important decat orice.

“V-ati facut bine lectiile.”

“La ce te referi?”

“Nu m-ati catalogat… inca…”

“Incep sa-ti capat increderea?”

“Nu.”

“Vrei sa nu ma minti si sa vorbesti serios cu mine?”

“Imi dati o ciocolata?”

“Ultima sansa…”

“Bine, dar sa fie Primola cu capucino… alba…”

Zambi. Scurt si aproape insesizabil, insa zambi.

“Citesti mult?”

“Da… are vreo relevanta?”

“Nu, eram doar curioasa de ce te enerveaza catalogarea. Pana la urma oricum te voi cataloga. Stii asta, nu?”

“Atata timp cat fraza contine verbul a cataloga, nu am nimic impotriva. Si totusi, nu vad ce legatura are faptul ca citesc…”

“Pai inteleg ca majoritatea se uita la tine si vad doar cineva priceput doar la stiinte exacte. Si probabil ai o sfera de interes mai mare si de aia te dereanjeaza. Sunt pe aproape?”

Am incuviintat din cap.

“Revenind la Vlad. Il urasti?”

“Da.”

“De ce?”

“Pentru ca se ia mereu de mine. De fiecare data cand ma vede trebuie sa spuna o prostie injositoare la adresa mea. Macar de ar spune ceva inteligent; dar sunt aceleasi prostii pe care le aud de cand eram mic.”

“Si de asta nu l-am lovit?”

“Imi pierd ciocolata daca repet ca abia l-am atins?”

“Mai povesteste-mi…”

“Cea mai tampita a fost directoarea. Eu oricum stiam ca nu o sa se rezolve nimic, insa tata a fost revoltat cand m-a vazut. Stit, e genul de om de moda veche, care crede in dreptate, justitie… prostii de astea…”

“Tu nu crezi?”

“Cam greu sa crezi in ceva ce nu exista.”

“In Dumnezeu crezi?”

“Da. Dar in felul meu. Nu prea suport credinciosii tipic. Asa ca daca vreti sa incepeti o lectie de teologie ortodoxa renunt la ciocolata de acum.”

“Nu… continua cu tatal tau, te rog.”

“Pai a venit la scoala si s-a duc la directoare. A intrebat-o cum e posibil asa ceva, sa ia bataie copilul lui in incinta liceului. Si aia m-a transformat in inamicul public numarul 1. Ma facut sa par mai rau ca aia care pica orice materie.”

“Te-ai gandit vreodata ca ai putea fi mai rau decat ei?”

O banca intr-un parc, primavara, eu stau intins si privesc copacii infloriti. “Nu am simţit niciodată nimic în faţa naturi…” ce inceput stupid pentru o poveste despre moarte. Am scos-o la imprimanta si am mototolit destul de curand foaia – scrieri de copile de-a cincea. Pierdeam doua-trei ore pe seara cutreierand orasul: acelasi traseu, aceleasi ore; scapam de rutina zilnica apeland la alta rutina. Mirosea destul de bine parcul; iar doua banci mai incolo doi indragostiti se acopereau cu sarutari. “Oare cum e?” “De asta esti asa de nervos, Dan? Pentru ca nimeni nu te place?” Batea vantul; abia il simteai. O mie de ganduri… “Ma iubesti, Dan? Nu mi-o spui niciodata…”

“Deci? Te-ai gandit vreodata la asta?”

“Nu… nu cred ca exista grad de comparatie intre noi. Ei reprezinta pericolul, nu eu… Ce-i cu intrebarea asta?”

“Cum reactionezi cand esti impins la limita? Nu mi-ai raspuns daca plangi sau nu.”

“Nu fac nimic… ce as putea face? Si nici nu plang; nu vreau sa ma vada ei asa. Incerc sa trec peste, sa ma bucur de lucrurile bune din viata mea.”

“Cum ar fi…”

“Nu stiu… ca traiesc, ca nu-s handicapat… nu stiu, prostii de astea…”

“Nimic concret deci. Ce parere ai despre George?”

Era inevitabil sa se ajung a la asa ceva. George era cea mai neagra pata de pe firmamentul liceului din ultimii ani; poate chiar dintotdeauna. Era un tip sters, fara prieteni; care intr-o zi s-a aruncat de pe balcon. Supravietusie… daca se poate numi asa…

“Georgel… nu am interactionat cu el. Nici nu cred ca ne-am vorbit vreodata.”

“De ce ii spui Georgel?”

“Asa ii spunea toata lumea.”

“Te-ai gandit vreodata ca poate lui nu ii placea?”

“Nu stiu… conteaza? Doar nu am vorbit cu el niciodata, deci nu stia cum ii ziceam eu.”

“Asa ca e toatal inofensiv ca tu sa propagi o chestie gresita. Nu gandesti asa de mult pe cat iti place sa crezi.”

“Ce legatura are George cu mine? Credeti ca ma voi arunca?”

“De cate ori te enervezi pe zi? Si cat de usor?”

“Destul de usor… si destul de des…”

“Si ce faci? Trantesi, tipi, injuri?”

“Daca sunt acasa sau singur, da. In public mai putin…”

“Si ce se intampla in cand esti in public si te enervezi?”

“Incerc sa ma calmez si sa imi treaca. Sa nu fac nici un gest aiurea.”

“Ai cautat pe internet cum se face o bomba sau cum se foloseste o arma?”

“Ma iubesti, Dan? Nu mi-o spui niciodata…” Se saturase de mine. Imi spunea ca ma iubea, si plangea, si voia sa ma paraseasca. Eram prea indiferent, monoton, stresat. “Stiu ca-ti poate capul mai mult de atat? De ce te comporti asa?” Cum sa-i explici ca esti extenuat, ca te-ai saturat de toate, ca nu mai ai energie sa faci nimic? Ca iti vine sa plangi de fiecare data cand pui capul in perna; iar dimineata nu ai nici un motiv sa te trezesti. “Nu am nimic…” Mi-ar fi spus ca o am pe ea, ca ma iubeste, ca va fi a mea pentru totdeauna… numai sa nu mai fiu asa. “Nu te inteleg, Dan. Ce vrei de fapt?”

“Va uitati la prea multe filme. Nu cred ca suntem in tara in care asa ceva ar fi posibil.”

“De ce crezi ca a sarit George?”

“Proabil nu mai suporta. Desi cred ca era mai bine privit decat mine; doar facea totul pentru scoala. Ati vorbit cu el vreodata?”

“Putin…”

“Si nu v-a trecut prin minte ca ar putea…”

“Parea mult mai in regula decat tine. Era vorbaret si deschis, era mandru de realizarile sale, abia astepta olimpiadele. Abia astepta sa ajunga la facultate si sa devina profesor; sa schimbe vietile altora in bine.”

“Si atunci? Nu inteleg…”

“Poate a fost o fata… poate s-a certat cu ai lui… nu stiu. Stii despre mesaj?”

In final ma veti tine minte… Va urasc pe toti… Mi-ati luat totul… La ce se referea?”

“Nu stiu… Deci, tu de ce nu sari? Ti frica de moarte?”

“Nu cred… mereu am crezut ca esti mai curajos daca nu sari.”

“Si tu esti un tip curajos?”

“Nu, din contra…”

“Imi promiti ca nu faci nici o prostie pana la sedinta noastra de saptamana viitoare?”

“Daca imi spuneti ce concluzii ati tras… iar daca iar iau bataie nu e vina mea.”

“Atunci ne vedem vinerea viitoare. La revedere, Dan.”

O usa inchisa lasata in spate. “La revedere, Dan.” E indiferenta o solutie? Conteaza? “Ma iubesti, Dan? Nu mi-o spui niciodata…” As vrea sa ti-o spun. Dar nu se poate… nu cred ca o sa se poata vreodata. “Lasa-ti pacatele la intrare.” Sau chiar si prostia aia de pe tomberoanele de la McDonalds cu lasati grijile si probeleme aici. “As vrea sa te manifesti cand esti nervos… nu doar sa ramai tacut.” E gri, tacut si plin de flori. Cei doi inca se saruta; el zambeste, ea rade, il trage mai aproape. “Sunt niste prosti… nu trebuie sa te consumi asa din cauza lor. De ce nu ne putem vedea de viata noastra?” Ce viata? “Sunt un las…”

Mi-ati luat totul… Nu era nimic fals in plansul ei. “Nu e spre binele nimanui sa ne despartim. Dar nu mai pot… daca asta e viata pe care ai ales-o bine; dar eu nu pot trai asa, fara sa ma bucur nici o clipa.” Sa-ti pui in fiecare seara capul pe perna si sa iti vina sa plangi… si sa nu poti…

“Ma iubesti, Dan? Nu mi-o spui niciodata…”

“La revedere, Dan.”

Anunțuri

18 gânduri despre “Cinci

  1. Nush… imi cam vine sa ma las… oricum inchei acusi sezonul 1…
    Cat despre blog-uri cum a fost asta si Jocuri… mai rar ca tre sa ma concentrez cam tare sa le scriu si nu prea-s in forma most of the time.
    In rest, numai bine 😀

  2. prea bazaciune asta 🙂
    hai frate ce sezonu’ 1
    ai de la mine liber 2 saptamani si dupa astept 🙂

    p.s. la Jocuri frate nimeni nu s-a bagat sa comenteze 🙂

  3. cate comment-uri :))
    anyway, am facut greseala sa pun textele pe doua site-uri literare… mana mea, 30 de vizualizari si un comment, pozitiv :D, insa super putin; si textele care luau stele erau cam de cacat… adica frumos scrise in mare da’ fara substanta… nush ce dracu ma consum asa, dar sunt putin dezamagit
    personal si mie mi se pare asta mai bun ca Jocuri… but playing rock (especially not video playing 😀 )

  4. Da…poate ar fi fost intr-adevar o treaba sa-l fi batut pe baiatul profesoarei de sport…ar fi fost o treaba sa fi putut sa plangi (nu numai la betie)…si poate ar fi fost o treaba ca gestul lui George sa aiba o finalitate…si poate o sa aiba.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s