Despre timp


Un lucru foarte ciudat s-a intamplat azi – acel fir de nisip, acea aripa de fluture care starneste furtuna…

Nu sunt un tip care se omoara dupa poze: de cand am camera digitala am facut cativa giga de poze – nu stiu daca 100 din ele ma au si pe mine ca personaj; motivele pentru care nu apar in prea multe poze sunt destule pentru a creea un nou blog. Insa rasfoind azi un album foto de-al Dariei, cu poze din era pre-digitala, am dat peste cateva imagini de prin anul I de facultate (acum 2-3 ani pentru cei care nu sunt la curent cu metoda mea de masurare a timpului) – de cand sunt facute acele poze, de fiecare data cand m-am uitat pe ele, nu am simtit nimic. Insa de data asta a fost ciudat… am ramas cu poza in mana cateva minute, privind… surazand… Si-apoi am aratat-o Dariei, spunandu-i cat de ciudata e poza; insa pentru ea arata perfect normala. Si probabil pentru oricine ar arata la fel: o poza normala cu mine, nimic pe care sa-ti arunci ochii mai mult decat 2-3 secunde.

Insa pentru mine era total diferit – parca eram intr-un film S.F. in care ti se dezvaluie deodata ca lumea in care ai trait a fost un fals; sau unul in care te uiti intr-o oglinda, si, in loc sa-ti vezi fata atat de bine cunoscuta, vezi cu totul altceva, atat de familiar, dar in acelasi timp foarte diferit. Si totusi ce-am vazut? Un eu tanar, viu, cu bateriile incarcate, lipsit de griji, increzator si plin de vise. Am fost surprins de felul in care zambeam atunci (nu prea zambesc in poze, iar cand o fac zambesc fals); mai surprins am fost de faptul ca uitasem de acel eu; nu de faptul ca il pierdusem (am pierdut mult de-a lungul timpului), ci pur si simplu pentru ca uitasem ca odata am fost asa.

Asa ca am inceput sa ma intreb: ce-a facut timpul din mine?
Avantaje: mi-a dat mai multa incredere in mine, m-a facut mai sociabil, mai bogat
Dezavantaje: m-a umplut de deperesii, mi-a rapit o mare parte din vise, m-a facut mai inchis in mine

Asta ar fi asa, foarte pe scurt, ce-mi vine mie rapid in cap la ora asta din noapte. Insa e vorba de mult mai mult de atat – ar trebui s-o iau de la inceput, de prin liceu (pentru ca mereu totul porneste de acolo), si sa creez o intreaga teorie a evolutiei. Despre cum am simtit pe propria piele povestea ratustii cea urata; despre cum am mers drept inainte pentru a ma opri deodata brusc; despre cum esuez sa renasc din propria-mi cenusa. Dar cine este interesat de asa ceva? In ce masura ne intereseaza lupta cuiva cu timpul; si, mai ales, de cate ori ne-am oprit si ne-am intrebat daca ne-am schimbat sau nu. Pentru mine acesta a fost unul dintre acele momente despre a caror existenta ma intrebam in copilarie – cum observi cu ochiul liber ca imbatranesti? Uite asa – ai nevoie de o mica depresie ca boost si de o poza in care esti fericit.

Concluzia randurilor insipide de mai sus? O maxima pe care puteti sa o declaratie gay fara ezitare: „Apa trece, pietrele raman.” Chiar daca sunt macinate, distruse, transformate; sau mutate kilometri intregi pe albia raului, poate chiar mutate in mare. Asa ca am sa las timpul sa ma slefuiasca; si-apoi am sa-mi dau seama ca nu-s o piatra, am sa-mi privesc o poza, am sa ma scutur de praf si am sa scuip acid impotriva tuturor obstacolelor.

Stati linistiti… nu dispar, sunt aici, gata de riposta. Suna patetic? Trist… insa n-am ce va face… asa ma simt, la 1 noapte intr-o camera goala dintr-un Vaslui mai deprimant ca oricand. Urmeaza somn si o zi noua insorita. Probleme?

Dan

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s