Here’s an excerpt:

A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 1,900 times in 2011. If it were a cable car, it would take about 32 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Ma misc printre ei parca as fi la un muzeu de ceara. Ma opresc din cand in cand, ma intreaba ce mai fac, cum de-s treaz asa tarziu in noapte, insa, invariabil, conversatia mereu este indereptata spre ei – ce-au mai facut ei, ce-i macina, care este parerea lor despre ce-am facut eu, cum ar fi rescris ei totul. De ce sunt ei  aici. Zambete false, strangeri calduroase de mane si ochi goi. Ma simt de parca as fi intr-o camera a oglinzilor si-ncerc sa-mi caut oglindirea in fiecare bucata de sticla, insa acestea prefera sa ma ignore complet si prefera sa stea una indreptata spre cealalta si sa se reflecte una pe alta, creand o senzatie de infinitate. Un infinit gol; lumina se loveste de o oglinda si apoi este respinsa catre alta, care la randul ei o trimite mai departe. Infinit stralucitor si incurabil gol. Zambete goale, de complezenta, trasate de un desenator tehnic, perfect aliniate si simetrice. Nici o deviatie, buzele mai mereu strans, foarte rar lasand sa se intrevada ce e in spatele lor. Muzica mult prea tare, care denatureaza totul, plastic frecandu-se de mine la fiecare pas, vorbe pe care m-am plictisit sa le tot aud din nou si din nou si din nou. Ochi sticlosi si stralucitori in timp ce lumea din jurul meu isi pierde coloarea, doar alb si negru, amestecate confuz intre ele, mereu metamorforzandu-se. In fond, totul ar trebui sa fie simplu, alb, negru sau nuante de gri, fara culori suplimentare. Alb-negru-gri – asta ar trebui sa fie adevarul absolut si asta ar trebui sa fie momentul in care sa-l aflu. Insa albul se muta destul de usor intr-un gri deschis, pentru ca o secunda mai tarziu totul sa fie negru. Zambete intunecate in spatele carora se ascund ochi de cel mai impecabil alb pe care l-ai vazut vreodata. Halucinez, pentru ca imediat totul sa explodeze in culorile dinainte. Nu sunt papusi de plastic, sunt chiar oameni cu problemele si obsesiile lor iar eu poate sunt intrusul in lumea lor colorata. Alb-negru-gri din nou in timp ce eu raman o pata de culoare indefinita. Am migrene cumplite in timp ce lumea se invarte in jurul meu.

Lumina scade in intensitate si muzica pare a se fi oprit. Am impresia ca undeva sus cineva vorbeste si-mi pomeneste numele. Simt cum cuvintele lui ma cauta insa raman ascuns; ma simt haituit, desi ceva inauntrul meu ceva imi spune ca nimic nu e in regula, ca viata se desfasoara pe cursul ei normal. Asa ca curaj, un pas in fata si inca unul, si chiar am senzatia ca am o destinatie si ma indrept spre ea. Poate ar trebui sa-mi amintesc unde sunt si de ce sunt, in timp ce numele meu se aude tot mai tare, iar in final e urmat de un ropot de aplauze. Toata lumea aplauda tot mai tare si incepe sa-mi strige numele in timp ce eu inaintez plin de incredere. Simt lumina emanand din mine, palme batandu-ma pe spate „Bravo!” si un crescedo, primul cu o oarecare pasiune pentru toata seara asta, o suta, o mie, un milion de voci strigand „Dan! Dan! Dan!”. N-am nici cea mai vaga idee ce fac dar increderea mea creste proportional cu scandarile lor – pasi decisi, imi fac loc printre frati si surori gemene ce nu par a se mai termina. Caut o voce, iar cautarea mea ma duce la niste scari ce nu par sa se termine; asa ca incep sa le escaladez, la inceput sarind trepte insa destul de repede obosind si miscandu-ma tot mai incet. Vocea pe care o caut pare a pieri, desi simt cum ma apropii tot mai mult de ea. Insa scandarile din jur nu contenesc, cresc in intensitate si isterie pana devin tipete neinteligibile, o mie de limbi amestecandu-se in milioane de guri si apoi erupand intr-un hacarm infernal. O clipa de liniste in care ma simt complet pierdut si apoi muzica izbucneste din nou, mai tare decat niciodata. Incerc sa-mi pun maine la urechi, imi pierd echilibrul si incep sa cad pe infinitatea de scari. Dupa o eternitate in care fiecare treapta a smult sin spatele sau toracele meu simt ca am ajuns din nou la baza; si migrenele pun din nou stapanire. Totul este atat de negru incat simt ca nu mai exista nimic. Cand chiar reusesc sa deschid ochii, albul ma invadeaza incat simt ca nu mai am mult si orbesc. Clipesc des, simt lacrimi scurgandu-mi-se pe obraji – inca zece secunde si petele de gri isi regasesc formele. Ma doare capul, muzica e prea tare si nu pot gandi la nimic si halucinez in alb-negru-gri.

Undeva prin mintea mea confuza o mana mi se intinde, infasoara propria-mi palma si ma ajuta sa ma ridic. Apoi ma trage dupa ea, facandu-si loc prin marea de oameni, mereu strangadu-ma de mana; niciodata nu priveste inapoi – avatarul increderii. Sunt inca oribit si disting doar o pata rosie din care se scrug molecule, creand un covor din petale peste care calc nepasator. Rosul ei este atat de intens incat toate culorile dispar din nou din jurul ei, insa nu se opreste aici; nici griul nu mai rezista, petele ce mai devreme alergau de pe o fata pe alta sunt inghitite si ele, pana realizez ca absenta culorii inseamna de fapt negru absolut. Un negru de care te indoiesti ca exista ma inconjoara, muzica s-a oprit, un vant usor rece sufla de undeva din stanga si o pata rosie stralucitoare ma priveste in ochi. Vantul bate suficient de tare incat sa le imprime petalelor ce se dezlipesc din ea viteza necesara incat sa zboare si sa nu atinga niciodata fundalul negru.

- Uita-te in sus. E luna plina.

Ridic privirea si intr-adevar – deasupra noastra pluteste o sfera perfecta, galbena, cu  cratere mazgalite artistic pe ea; imperfectiunile care o fac perfecta. E atat de aproape incat as putea s-o ating, insa stiu ca daca fac asta o sa par penibil.

- Luna Vanatorului… Mereu cand e pe cer stiu ca va fi o noapte buna.

Si-n timp ce eu continui sa ma holbez la globul lucitor, ea intinde mana, il apuca intre degete si mi-l aseaza sub nas. In sfarsit, sub lumina difuza dintre noi, pata rosie incepe sa capete forma – o rochie rosie, croita simplu, ce se prelungeste pana la glezne; stransa pe soldurile un pic plinute, pentru a urca apoi si a se pierde apoi intr-un decolteu ce lasa sa se vada o alunita intre sanii la fel de rotunji ca luna ce ne desparte. Sandale cu un toc nu foarte inalt, ceas barbatesc la mana stanga si un lant de aur alb la gat, ce se termina intr-un diamant sangeriu cu cativa milimetri mai sus de alunita. Totul se asorteaza insa eu o percep goala, ii vad sfarcurile tari si micul petic de par dintre picioare. Par roscat stilizat intr-o capita asimetrica ii acopera capul rotund iar pistruii sunt ca proiectiile mai multor lasere pe pielea sa alba. Zambeste si dintre buzele-i rosii si carnoase isi dezvaluie dintii mici si ascutiti, demonici, dispusi intr-un zig zag perfect – zambetul ei pare a se hrani cu toata lumina din jur si daca mai uit mult la el simt ca o sa ma pierd de tot. Ochi mari, cu o pupila ovala si de un verde intens, ce se lasa invaluiti de sute de membrane atunci cand clipeste. Zambeste larg, cu fiecare celula din chipul ei – pentru o secunda am senzatia ca buzele i se intind de la o ureche la alta, pentru ca apoi sa-mi dau seama ca toata fata ei e doar doi ochi mari, vezi si stralucitori, ce ma privesc doar pe mine. Si-n timp ce privirea ei se adanceste in mine, ea incepe sa se apropie, trimite luna inapoi la locul ei cu o miscare nepasatoare, astfel incat nimic sa nu mai fie intre noi, isi lipeste sanii de pieptul meu iar apoi imi ia capul intre maini si incepe sa ma sarute. Apasat si umed, nesatios, buzele noastre raman lipite in timp ce ea ma trage tot mai mult spre ea, strangandu-ma si apasandu-mi pietul tot mai tare – probabil n-as mai putea sa respir daca n-as fi uitat deja cum se face astea, concetrat pe limbile noastre ce se infasoara tot mai mult, buzele noastre ce par a crea o singura membrana, dintii ei care musca tot ce intalnesc. Se joaca cu parul meu, tragandu-ma mult prea pasional de el cateodata, se ridica pe varfuri pentru a ma putea sorbi cu mai multa putere decat a facut pana acum; si tampul sta in loc, lasand-o sa-si faca de cap cu mine.

Iar cand secundarul indrazneste sa se miste un nanometru se desprinde de mine, zambestul is se transforma in ranjet iar ochii verzi ma privesc mustratori si amuzanti in acelasi timp.

- Recunoaste, esti indragostit deja de mine.

Incepe sa rada, in timp ce eu sunt inca ametit si nu pot sa-i raspund defel. Rasul ei e mult prea zgomotos, plin de viata, tentant, implinit si umple vidul din jurul nostru; peretii negri infiniti din jurul nostru incep sa tremure, pana o bucatica mica din ei isi pierde echilibru si cade, lasand o dara de lumina sa patrunda prin depresiile mele. In final incep sa inteleg negrul ne inconjura, insa prea tarziu pentru ca totul incepe sa se sfarama, noaptea din jur explodeaza intr-o oda a luminii sub care ochii imi iau foc. Ea continua sa rada, tot mai tare si mai tare, pana imi explodeaza urechile. Si-apoi fiecare molecula a mea incepe sa ma paraseasca: unghii, fire de par, piele, muschi, oase, vase sangulare, creier. Dispar maturat de fericirea ei.

E o noapte de vara, cu o luna plina imensa ce lumineaza fiecare detaliu al lumii din jur, fiecare fir de praf cu fiecare imperfectiune a sa. E cald, bine si toate problemele din lume au disparut. Ceva pluteste deasupra mea iar umbra ei, proiectata la picioarele mele, devine din ce in ce mai mare, si aterizeaza in fata mea inainte sa apuc sa-mi ridic privirea. E imbracata la fel, in rochia ei rosie, insa de data asta e mult mai serioasa. Niste cornite i-au crescut pe frunte iar de pe spate ii se intind doua aripi negre, ca de liliac. Ii pornesc din omoplati si se termina departe in noapte. Ma strange de mana si eu is raspund mult mai puternic – de fapt, o iubesc, nu? Ii caut ochii insa ii gasesc acuzatori si usor dezamagiti. Imi da drumul, flutura din aripi si deja e departe in aer; o simt bucuroasa, de parca n-a mai fost asa libera de mult timp. Si nu mai roieste asupra mea ci se ridica tot mai sus, si mai sus, pana dispare printre nori si n-o mai vad.

Sunt vesnic singur, cu picioarele ancorate pe pamantul ce isi pierde orice aroma. Probabil am pierdut-o pentru totdeauna, si nu pot face nimic pentru a rezolva asta.

Incercase sa evite din cauza celui de-al doilea motiv – o fosta prietena de-a sa era in vizita prin Bucuresti si-I ceruse sa se intalneasca. Teoretic asta n-ar trebui sa-I cauzeze asa mari problem cu Vi, nu ieseau de suficient timp impreuna incat sa se lege ceva prea puternic intre ei, insa motivul pentreu care fusesera impreuna si, banuia Dan, motivul pentru care ar fi trebuit sa se vada in seara asta era ca sexul intre ei era al dracului de bun.

Incepea sa treaca peste astea cand telefonul ii suna din nou, afisand acelasi nume pe care il mai vazuse de cateva ori in ziua aceea. Asa ca iesi afara, banuind ce conversatie usor deranjanta o sa urmeze.

- Ti-am zis ca nu pot, am iesit cu niste prieteni…

- Am inteles, dragule, dar eu chiar as vrea sa ne vedem putin. Tu in schimb se pare ca ai cam uitat; asa ca uite la ce m-am gandit: imi spui unde esti, vin acolo, beau un suc si ne intalnim la baie. Nu-I asa ca suna interesant?

- Nu… adica da, dar… mai bine nu… E un pic ciudat chiar si pentru noi.

I-ar fi placut in acest moment s-o aiba totusi in fata sis a incerce s-o convinga doar afisandu-si zambetul de care era foarte sigur.

- Stii ca vrei sa-mi spui. Deci?

- Sunt in … Dar mai bine opreste pe undeva si vine u la tine in masina si vorbim putin. Dar ti-am mai zis, nu pot mai mult de 5-10 minute.

- Bine, dragule.

Reveni in bar si incerca sa-si recapete fata zambitoare, desi nu se putea concentra deloc la conversatiile din jurul sau. Mai astepta un pic pana sa ii spuse lui Vi ca il sunase un prieten, apoi ii turna cea mai buna scuze imaginara care-i veni prin cap. O sa lipseasca un pic, dar spera sa nu dureze mult. Ea doar zambi, frumos cum facea de obicei, si-i zise ca nu e nici o problema. Asa ca astepta, un pic nerabdator, pana primi urmatorul telefon.

Se ridica de la masa, o saruta pe Vi pe obraz, cum facea de fiecare data in ultimul timp, isi lua la revederea de la restul si iesi. Merse un pic si urca intr-o masina unde il astepta un zambet plin de promisiuni.

A doua zi o suna pe Vi sa-si ceara scuze ca disparuse…

- va urma -

—————-
Now playing: Lupe Fiasco – Out of My Head (feat. Trey Songz)
via FoxyTunes

Prin semi-obscuritatea zgomotoasa, vocea care o auzea era cel mai neinteresant lucru pe care putea sa-l auda. Trebuia sa fie o seara obisnuita de club: mult acool, putin dans, eventual pipait niste fete. Si tigari, multe tigari, pana vocea sa a devenit un fel de scartait ruginit; nu ca mai fi avut ceva de spus sau ar mai fi putut spune ceva.

- Totusi da-mi voie sa ma prezint, ca altfel as fi oarecum nepoliticos. Bine, nu la fel de nepoliticos si taranoi ca tine, dar totusi…

Asa ca se apropie de el, o umbra diluata ce-l apuca incet de umar si isi apropie gura de urechea lui.

- Numele meu e Dan. Nu-i asa ca acum simti ca ne-am cunoaste un pic?

Si pana sa constinentizeze exact ce I se intampla, ingreunat de creeru-i imbibat de alcool, Dan incepuse deja sa-si depene povestea.

- Stii, in general nu as avea nimic impotriva ta, insa Vi chiar nu mai are nevoie de orice servicii ai fost in stare sa oferi vreodata. Esti mare, pari vaccinat, ar cam fi cazul sa-ti dai seama ca s-a cam terminat; orice poveste ati fi avut voi doi vreodata, daca chiar ati avut una si nu a fost vreo iluzie tembela de-a ta, s-a cam terminat. Asa ca, mergi mai departe sau ramai un vestigiu mic si patetic a ce-ti inchipui tu ca esti sau ai fost, dar lasa fata in pace.

Simti o chestie ciudata, de parca tot alcoolul incerca sa-l paraseasca deodata, insa in acelasi timp oprindu-se pentru cateva secunde prin capul lui; inima incepu sa-i bata mai tare si totul sa se invarta pe cu totul alt ritm decat muzica de pe fundal.

- Ne-am cunoscut la o petrecere de Anul Nou – am baut ceva amandoi, am vorbit si ne-am trezit intr-un pat, cu ea deasupra mea, miscandu-si usor fundul, lasandu-ma sa patrund tot mai mult, in timp ce eu ma jucam cu sanii ei. Si nu cred ca ti s-a intamplat vreodata, dar e al dracului de bines a ti-o tragic cand incep pocnitorile si artificiile; si s-o tii tot asa in timp ce totul explodeaza in jurul tau. O explozie de zgomot, lumini, culori si senzatii. Cred c-am avut un orgasm de vreo juma’ de ora.

Simti furie, tota fata inrosita, pumnii stransi si poate capul limpede. Incerca sa-l pocneasca insa rata cu totul si se trezi pe podea.

- Patetic. Nu ca m-as fi asteptat la altceva…

Se ridica, isi stranse din nou pumnii si o lua de la capat, din nou si din nou, de fiecare data esuand lamentabil. Si se trezi imbratisand o buda si scuipand tot din el afara.

Patetic?

Da…

- va urma -

—————-
Now playing: Daft Punk – Human After All
via FoxyTunes

Nimic clar, totul e un episod pilot in care nu apuci sa cunosti sau sa te atasezi de vreun personaj. Fara nume, fara fete, fara vorbe; doar schite sumare si vag memorabile. Asa ca e inalta, bine proportionata, cu par rosu pana la urmeri, prins intr-o coada ce-i lasa doar doua suvite libere, fiecare dintre ele incadrandu-i fata rotunda. Ochi mari, verzi si buze rosii.

Si probabil ar mai trebui precizat personajul principal –  cutia dintr-o margine a canapelei. Actiune! si totul devine imobil, doar o roscata draguta aprinzadu-si o tigara, tragand plictisita din ea si scrumand din cand in cand inafara camerei.

Fuma si-atunci, intr-o camera cu o canapea mai noua si mai putin prafuita. Facuse curat toata ziua prin casa si se oprise putin sa-si traga sufletul. Si-a turnat un pahar de vin rosu, si-a tras scrumiera pe masa din fata canapelei, si-a bagat o tigara in gura si a aprins-o. Sorbea din paharul de vin si se intinsese tot mai mult pe spate cand a sunat soneria. S-a ridicat si a deschis usa, cu tigara inca in gura, pentru a descoperi un postas imbracat intr-o uniforma asa de clasica incat i-a venit sa zambeasca.

- Domnisoara … ?

- Da.

- Am o scrisoare pentru dumneavostra, insa trebuie sa semnati pentru ea. Si luati-o mai repede, domnisoara, ca pare-mi-se ca e parfumata si-o sa-mi miroasa geanta a scrisoarea matale inca vreo doua zile.

Era parfumata, un plic roz cu adresa ei scrisa foarte ingrijit; si doar atat. A desfacut plicul curioasa, a citit ce era inauntru si a izbucnit in ras.

Camera ramane fixa, singurul lucru ce se schimba e doar tigara ce s-a terminat si e si ea a aruncata din cadru. Au ramas doar roscata draguta, stand pe o canapea prafuita alaturi de o cutie din lemn, mare cam cat un dictionar; iar suprafata cutiei a fost razuita pana nu se mai distinge ce fusese candva desenat pe ea.

- va urma -

—————-
Now playing: Kno – Spread Your Wings
via FoxyTunes

Asa ca in aceasta nota, blogul asta de cacat ia o pauza prelungita.

I’ll keep on writting, you just won’t read it.

Thnks,

Dan

“Have you come here for forgiveness?”

Frica de o calatorie cu metroul. De o iesire in club. De o plimbare. Mereu acolo, si e a mea. E frica mea de mine.  Teama de momentul in care tot ce a fost, tot ce va fi, si tot ce nu ar putea fi niciodata, o sa fie acelasi lucru. O durere fizica, mai palpabila decat orice, gust de tigari, aceleasi versuri nenorocite . Si multe lucruri nespuse. Vrei sa mai auzi ceva, vrei sa mai spui ceva? Eticheta e pusa, bagajele au fost facute si desfacute intr-un loc nou, primitor, care ascunde si vindeca tot. SI totusi eu,  mereu eu..obsedata de fantome, de numarat  umbre, de aliniat regrete. „Until we bleed”.

Si totusi, stiu mai bine de atat. Am mai facut asta. Si am facut-o in moduri care acum ma impiedica sa o mai fac vreodata, pana cand nu am mai simtit nimic. Gol in mine, gol in toate lucrurile care nu mai sunt nimic, gol in orice ai simtit vreodata. E constiinta mea sau a ta? Fantomele nu exista, umbrele nu exista,  sunt doar eu cu toate sentimentele din lume, amestecate, murdare, pana nu imi mai dau seama daca sunt, pentru cine sunt, daca le vreau.

Glontul care a trecut prin mine si a ajuns in tine. Esti modelul meu in viata.

Furie. Adunata, ignorata, care uneori imi trebuie.  Totul amestecat, si neclar,  si transformat incat nici eu nu mai dau seama ce e, daca mai e ceva aici. Transpus intr-o lume pe care o vreau a mea si pe care nu credeam ca o merit. Sperante de adolescente naïve, si de artisti cretini, de toti imbecilii pe care lumea i-a refuzat dar noi i-am primit si i-am iubit. Am crezut ca sunt ai nostri si ca despre asta e viata. I-am aruncat, i-am ascuns, totul ca sa ne fie noua bine, sa iubim un rahat care sa fie al nostru.  Am desenat  si am modelat pana eram convinsi ca totul e real si ca nu se poate altfel. Pentru ca poti sa crezi ce vrei tu sa crezi, si poti sa fii ce vrei tu sa fii. Pana cand totul se distruge din furie, pana darami cu pumnii si stergi si refaci tot ca sa iti fie bine. Esti bine ?

Inca imi mai imaginez ca viata mea o sa fie intr-un fel. O sa aiba culori, si zambete, si caldura. Toate motivele pentru care as putea fi vreodata nemultumita o sa dispara – frustrari, regrete, neputinte. Si o sa fiu eu, doar eu, si multa lumina. Asta imi tot imaginez de parca o transformare miraculoasa ar putea avea loc intr-o zi. Dar lumina e in mine, si Dumnezeu e in mine.  Da, asta e una dintre chestiile pe care mi le repet, si incep sa o si cred.

Tot cu furie redesenez tot. Furie care sa justifice orice, pentru ca e mai usor asa. Priviri acuzatoare, si pumni amenintatori, si intrebari  e bine/ e rau, toate dispar .. Si vezi ca viata e de fapt mult mai usoara.  Asa cum ar trebui sa fie, pentru ca lucurile nu sunt altfel decat simple.

Peste toate astea, eu cred in mine. Cred ca pot sa cant, cred ca pot sa scriu, cred ca pot sa am o viata frumoasa, si cred ca ce inseamna frumusetea se poate schimba de la o zi la alta insemnand in continuare frumusete.  Cred ca oamenii sunt buni si ca viata o sa iti arate intotdeauna oamenii care vor fi buni cu tine.

Previzibil, stiu..  “The long day is over. ”

Cumva mi s-a inoculat in cap ca totul o sa fie bine, de la sine, de parca universal conspira sa repare tot ce-a busit, si ma voi regasi candva sub o cununa de lumina, cu ingeri dolofani tinandu-ma gingas de dupa umeri, in timp ce zburam printre petale de ciresi, cu zambete mari si tampe, intr-o fericire gretoasa. Doi ochi mari si verzi, de data asta ai mei, curiosi, larg deschisi spre imaginea din oglinda, cu clipiri schizofrenice, asteptand o metamorfoza, cornite sau aure sa apara – orice ca sa primesc o confirmare (in mine) ca pasii pe care i-am facut pana acum nu au fost in zadar, ca am facut alegeri bune sau rele, ca nu e totul o indiferenta crunta, un „It’s ok” plictisit si niste ochi aruncati deloc discret peste cap.

Ah… pasii… Am doua picioare si le privesc cum pasesc incet, unul in fata altuia pe drumul lor. Si e asa de usor sa-ti spui ca totul se misca la comanda ta, sunt picioarele tale ce se misca spre destinatia ta. Pana cand pasii aia te aduc pe-o margine, si tot ce vezi e de fapt sub tine, un abis inexpresiv in fata caruia nu mai poti decat inainta. Un pas, inca un pas, deja esti antrenat in miscarea asta si e mult prea usor sa te pierzi in ea, sa o continui inertial. Inca un pas, mic de tot, pana cand tot solul tare pe care ai calcat pana acum dispare, pasii tai par a-si fi gasit locul, calca usor pe nimic dar calca in continuare, fascinati de lipsa de rezistenta si pierduti in miscarea lor.

Kratos: [opening lines] The Gods of Olympus have abandoned me, now there is no hope!

Narrator: And Kratos cast himself from the highest mountain in all of Greece. After ten years of suffering, ten years of endless nightmares, it would finally come to an end, death, would be his escape from madness. But it had not always been this way, Kratos had once been a champion of the Gods…

Abisul – il stiti? E caderea neoprita ce urmeaza imediat pasilor grei ce s-au saturat sa marsuiasca fara cauza. Cand fiecare pas devine o plimbare prin desert, dupa miile de injectii cu plumb pe care fiecare cunoscut ti le face in talpi – abisul devine cea mai dulce imbratisare. Un pas pana ajungi pe marginea prapastiei si in secunda urmatoare contemplezi tot drumul pe care l-ai parcurs pana aici si tot drumul pe care ai putea sa-l parcurgi de aici incolo: ai putea sa intorci, sa calci pe fiecare urma pe care ai lasat-o pana acum, dar deja in mintea ta se deruleaza tot filmul drumului pana aici, cu aceeasi actori plictisitori, cu aceeasi drama ieftina ce umple sali de cinematograf; sau ai putea, la fel de bine, mai face inca un pas – esti obosit, satul, plictisit si totul ar putea deveni atat de usor. Asa ca alege, acum: eterna drama sau saltul in necunoscut, in abisul negru ce zace la picioarele tale. Un pas…

Caderea are ceva savuros in fiecare moment al ei. Un pas si apoi scufundarea in abis, mereu cu capul inainte, mereu alunecand prin negurile sale, curios in fiecare moment ce noi surprize o sa ai. E intuneric, singuratate si nimic. Insa tii minte doar doua lucruri: cazi pentru ca tu ai sarit si orice cadere isi are un stop. Asa ca te poti amagi ca ai avut o motivatie si ca toate astea au un final, in timp ce corpul tau se obisnuieste cu caderea ce devine la fel de comuna ca mersul.

Sar des, mereu plin de speranta. Sarituri acrobatice, voit sau nu riscante, constiente sau nu, dar salturi orisicum. De ce o mai fac atunci? Probabil cel mai facil raspuns ar fie egoismul – sar pentru mine, un dependent de adrenalina si imponderabilitate. La fel de facil ar fi inconstienta – ma arunc fara sa stiu ca ma arunc, ca si cum as face ceva banal si normal, un gest simplu peste care voi dramatiza mult mai tarziu. Fals ar fi sa spun ca-mi pasa – ca tot ce fac are un sens pentru cineva, ca salturile mele salveaza vieti, ca oamenii se vor opri din mers si poate vor alerga.

Occam’s razor – the simplest explanation is more likely the correct one.

Asa ca – de ce o facem? De ce ne aruncam orbi cu capul inainte, de ce ne pierdem in marsuri eterne si ne amagim ca orice cadere se opreste candva la sol?

Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers. Choose good health, low cholesterol and dental insurance. Choose fixed- interest mortgage repayments. Choose a starter home. Choose your friends. Choose leisure wear and matching luggage. Choose a three piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who you are on a Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mind-numbing sprit- crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pishing you last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked-up brats you have spawned to replace yourself. Choose your future. Choose life… But why would I want to do a thing like that?

But fucking choose something. Pentru ca a nu face nici o alegere, inseamna a alege ceva. Lume se opreste din mars, trage aer adanc din piept, insuficient aer pentru ce o sa urmeze, insuficient timp pentru meditatie – totul e acum. Zambete, lacrimi, crize, drame, caderi lipsite de sens. Si cand muzica tace ai nevoie de ingerasii aia grasuni, oricat de aiuriti si demonici ar fi, sa-ti stranga mana, sa te priveasca in ochi si sa te lase pentru o clipa sa te vezi oglindit in ochii lor, pentru ca ar putea fi unul dintre putinele locuri in care sa te mai vezi asa cum ai spera tu sa te vezi. Choose confirmations.

Aripi imense, cu pene albe sclipitoare. Daca te afunzi suficient de mult in cadere realizezi ca de fapt, tot timpul asta, lumea a fost cu susul in jos. Iar tu ai ales sa zbori atat de sus incat abia mai recunosti locul de unde ai plecat. De fapt asta e cel mai ingrozitor moment – lumea ti se sfarama, pentru in timp ce pamantul are forma si consistenta (deci si capat), cerul e infinit. Asa ca poate nu o sa se mai intample nimic niciodata, si-o sa plutesti la nesfarsit tot mai sus, pana o sa fii departe de tot si toate si nu va mai fi nevoie sa-ti bati capul cu nimic, nici o alegere, nici un happy-end – nimic. „It’s okay”.

Maini moi, ochi mari si zambete de ingeri. Zboara cu mine mereu, blanzi si dragalasi. E doar un salt – n-ai nevoie de credinta sau vreo mana invizibila a destinului. Muzica n-o sa moara niciodata. Eu am nevoie doar de zambete…

I chose not to choose life: I chose something else. And the reasons? There are no reasons. Who need reasons when you’ve got…

Citate din:

• wikipedia.org
• God of War
• Trainspotting